MITOLOGIA LA ROMANI

Istoricul grec Herodot spunea despre traci urmatoarele: "...dupa indieni, neamul tracilor este cel mai mare dintre toate popoarele lumii. Daca ar avea o singura conducere si ar fi uniti in cuget, ei ar fi, dupa parerea mea, de neinfrant si de departe cei mai puternici dintre toate semetiile Pamantului. Tracii poarta multe nume, fiecare dupa tinutul in care locuiesc, dar toti au in toate, obiceiuri asemanatoare." Daca Herodot cunostea 19 triburi tracice, Strabon a vorbit de 22. Evident, intre o atat de mare varietate de triburi, trebuie ca au existat si unele deosebiri religioase, care nu mai pot fi stiute astazi.

Neamul tracilor a fost maret in antichitate si vestit atat prin rezistenta fizica a barbatilor, cit si prin priceperea poporului in general in leacuri ancestrale. Drept dovada, filozoful Socrate marturisea ca el a invatat de la un ucenic a lui Zalmoxis un descantec dintre acelea "care-i fac pe oameni nemuritori". Mai tarziu, peste secole, Clement Alexandrinul reprosa grecilor ca nu sunt originali in civilizatia lor si ca acestia au invatat de la traci formulele descantecelor pentru insanatosire: "sanas incantationes a thracibulus accepisti" (Clement Alexandrinul, "Indemn catre neamuri", Migne, PG t8, col.175).

DIVINITATILE: MARELE ZEU GEBELEIZIS SI MAREA ZEITA BENDIS

 Gebeleizis sau Nebeleizis era Divinitatea Suprema a tracilor, fulgerul fiind una dintre armele pe care acesta le folosea. Aici se poate observa cu usurinta de unde au imprumutat grecii pe zeul lor, Zeus, stapanitorul Olimpului. El era reprezentat la traci, ca un barbat chipes, uneori cu barba. Gebeleizis provoca tunetele si fulgerele. In unele reprezentari acesta apare asezat pe tron, iar in altele, in chip de calaret, avand in mana stanga un arc; un sarpe coboara spre capul calului. Mai este insotit si de un vultur cu corn. Vulturul tine in cioc un peste atunci cand simbolizeaza singur Divinitatea amintita, iar in gheare are un iepure. Acest zeu este stapanul Cerului si al Pamantului, patronul aristocratiei militare; el ar putea avea insa atribute Uraniene, solare. Zeul cel mare Gebeleizis mai este cunoscut si sub numele de cavalerul trac Derzelas sau Derzis (altii considera cavalerul trac ca o aparitie mai tarzie, un erou si nu un Zeu). Alteori Zeul apare in ipostaza de calaret luptator insotit de un caine; el poarta o lance pe care o arunca asupra unui porc mistret din fuga calului. Cand nu este in ipostaza de luptator ori vanator el are trasaturile unui calaret pasnic purtand in mana o torta ori un corn al abundentei; uneori este reprezentat avand trei capete, (tricefal), asemenea cainelui insotitor, alteori ca un Zeu binecuvantator, avand primele trei degete ale mainii drepte inaltate sau desfacute iar celelalte stranse catre podul palmei. Apare in marturiile epigrafice si numismatice de la Histria si Odesos (Varna) iar la Limanu (jud. Constanta) Derzelas apare calare, ca de altfel in ceramica de la Racatau si Zimnicea, tezaurele de la Bucuresti-Herastrau si Surcea (jud. Constanta).

 Il vom intalni mai tarziu in lumea antica la macedoneni - "calaretul macedonean", iar in Mitologia greaca sub numele de Zeus. Din Tracia, cultul lui Gebeleizis avea a patrunde in Asia Mica prin secolul VII B.C., unde a fost asimilat de catre armeni, devenind Divinitatea nationala a acestora, Vahagn sau zeul razboiului, vestit pentru curajul cu care omora dragonii. Vahagn era asociat cu traznetele si fulgerele, fiind reprezentat ca un barbat cu parul si barba din flacari, iar "ochii lui erau ca doi sori". In sfarsit, Gebeleizis, sau cavalerul trac care se regaseste in mitologia altor popoare ca Zeus sau Vanagh, a fost asimilat de catre crestini drept... Sfantul Gheorghe!

 Divinitatea suprema barbateasca a geto-dacilor, Gebeleizis, cunoscut mai tarziu la tracii sub-Dunareni sub numele, probabil grecizat, de Zbelsurdos, are o replica feminina, si anume pe marea Zeita Bendis. Reprezentarile vechi, descoperite in ultima vreme, ne-o infatiseaza sub chipul unei femei cu fata rotunda, bucalata, cu pometii proeminenti si cu parul impletit in doua cosite ori impartit in doua mari bucle ce-i incadreaza fata. Sa fie oare Zeita Bendis, cu cele doua cosite blonde lasate pe spate, precursoarea Ilenei Cosanzene din basmele de mai tarziu ale romanilor? In anumite situatii Zeita apare incadrata de doua animale sacre cervidee sau de un cerb si un sarpe. Marea Zeita Bendis era adorata de femeile trace, fiind Zeita Lunii, padurilor si... farmecelor. La Costesti a fost descoperit un cap al Zeitei iar la Sarmisegetuza sapaturile au scos la iveala un medalion de lut ars (10 cm. in diametru si 1,5 cm. in grosime), avand un bust al Zeitei cu tolba de sageti pe umar; de asemeni, la Piatra Rosie s-a descoperit bustul ei din bronz, inalt de 14,7 cm. si lat de 13 cm. 

 In afara de marele Zeu Gebeleizis si marea Zeita Bendis, tracii au mai avut si o Zeitate a focului si vetrei, pazitoare a casei, respectiv Zeita Vesta (Hestia, Histia), in cinstea careia casele tracilor se construiau dreptunghiulare, cu peretii din piatra sau de lemn, podeaua din pamant batatorit si acoperisul "in doua ape". Nu departe de Tartaria, in zona Crisurilor, au fost scoase la lumina si urmele primelor locuinte de suprafata datand din mileniul V B.C., deci cu o vechime de 7000 de ani! Aceste tipuri de locuinte, care se vor raspandi apoi in toata lumea, erau, se pare, rezultatul unui cult inchinat acestei Zeite, peretii avand la inceput rolul de a proteja spatiul sacru in mijlocul caruia se intretinea focul aprins in vatra.

 Mileniul IV B.C. nu a fost chiar unul norocos pentru noi, ne spun specialistii, referindu-se la prabusirea puntii continentale ce lega Europa de Asia Mica, aceasta prabusindu-se sub apele Mediteranei, facand loc unei mari noi, Marea Egee, si generand o multime de insule mai mari sau mai mici. Datorita existentei acestei punti terestre de legatura, atat istoricii greci, cat si altii moderni au admis posibilitatea deplasarii populatiei trace din zona Pontico-Dunareana spre sudul Peninsulei Balcanice si de acolo, in Asia Mica, chiar in unele regiuni din jurul Mediteranei Rasaritene: Bytinia, Misia, Frigia, Troada, Lidia, etc. Dupa cum se stie, soarta acestor populatii a fost diferita: unele s-au "ratacit" printre alte semintii si s-au "pierdut" cu totul in marea groapa a Istoriei care se cheama "uitarea" - hititii, de exemplu. Altii au disparut la mari distante, cum este cazul troienilor, supravietuitori despre care o legenda spune ca Aeneas Tracul i-a calauzit dupa "Apocalipsul" Cetatii Troia pana pe valea ingusta a Tibrului, unde aveau sa preia in stapinire cele sapte coline "eterne", dandu-le apoi nume tracice, "latine". Si tot o legenda spune ca, intre timp, prin spatiul Carpatic a aparut un cioban intelept, Zalmoxis, care urma a prelua de la Zeita Hestia (sau Vesta) asa-numitele " legi frumoase "- Codul Beleaginilor.

ZALMOXIS - UN ZEU PROFET SAU UN PROFET DIVINIZAT

 Iata marturiile lui Herodot despre Zalmoxis: "Asa cum am aflat eu de la elinii care  locuiesc pe tarmurile Helespontului si ale Pontului Euxin, Zalmoxis despre care vorbesc, fiind doar un muritor, a fost in Samos robul lui Phytagoras, care era fiul lui Menesarcos. Dupa aceea, ajungand liber, stranse bogatii mari si dupa ce se imbogati se intoarse in patria lui; aici a cladit o casa pentru adunarile barbatilor, in care se spune ca ii primea pe si ii punea pe fruntasii tarii sa benchetuiasca, invatandu-i ca nici unul din urmasii acestora nu vor muri, ci vor merge intr-un loc anume unde vor trai pururi si vor avea parte de toate bunatatile. In vreme ce savarsea cele amintite si spunea lucruri de felul acesta, el a poruncit sa i se construiasca o locuinta sub-pamanteana. Cand a fost gata, Zalmoxis a disparut din mijlocul tracilor si, coborand in locuinta lui de sub pamant, a trait acolo vreme de trei ani. Tracii doreau mult sa-l aiba, jelindu-l ca pe un mort. In al patrulea an el le-a aparut si astfel, Zalmoxis facu vrednice de credinta invataturile lui. In privinta lui Zalmoxis si a locuintei sale sub-pamantene, nici eu nu resping cele spuse, dar nici nu le dau crezare prea mult; mi se pare insa, ca el a trait cu multi ani inainte de Phytagoras. Fie Zalmoxis om, ori vreun demon de-al getilor, sa-i fie de bine ". (Herodot," Istorii ", IV, 94, 95).

 Dupa cum vedem, naiva identificare a Zeului Zalmoxis cu un sclav al lui Phytagoras devenit liber si bogat o contesta chiar Herodot. Si atunci de ce sa o credem noi?... Relatari asemanatoare sunt facute si de Hellanicos din Mitilene, de catre Platon, de Mnasea (acesta il considera pe Zalmoxis chiar un Cronos!), de catre Diodor din Sicilia, de Strabon mai ales, de Apulleius, de Lucian din Samosata, de Origen, de catre Porphyrius (232-304), Iulian Apostolatul, Enea din Gaza, Hesychios din Alexandria. Toti acestia au auzit si vorbit de Zalmoxis care a ramas in amintirea oamenilor ca un Zeu al imparatiei sub-pamantene, cum de altfel si Eminescu il descrie in poezia "Strigoii ".

"Pe un jilt taiat in stanca sta teapan, palid, drept,

Cu carja lui in mana, preotul pagan si drept..."

 Pe Zalmoxis lituanienii il preiau ca Zemeuks, acest nume insemnand pamant, tara. El este Zeul din adancurile Pamantului, vegetatiei, rodniciei, Zeul plugarilor si pastorilor. Daca Gebeleizis le fagaduia nemurirea sufletului (ritul incinerarii mortilor apartinandu-i), Zalmoxis le promitea adeptilor sai nemurirea completa, atat a sufletului, cat si a trupului (ritul inmormantarii fiind inhumarea), sufletele credinciosilor continuand sa traiasca in regatul Zeului sub-pamantean (precum Arald, copilul rege, alaturi de Maria, regina Dunareana din poezia "Strigoii"). 

 Ideea nemuririi Zamolxiene era etica tinerilor razboinici, "lupii daci" care se bucurau la moarte si radeau in fata acesteia tocmai pentru a-si arata nepasarea fata de ea si a ajunge in plaiurile sub-pamantene ale Zeului. Acestia luptau si mureau veseli sub stindardul "capului de lup", pe care-l vom intalni si la macedoneni, ca de altfel si mai tarziu la legiunile "romane", formate din tracii din zona ocupata de romani.

 Sacrificiile umane in scopuri religioase au fost unice in Europa, fiind intilnite numai la traci. Din acest punct de vedere, interesanta pare asemanarea cu riturile religioase ale civilizatiei aztece, despre a carei populatie Edgar Cayce afirma ca ar fi descendenta directa a atlantizilor (locuitorii fostului continent Atlantis, a carui ultima portiune de uscat s-a scufundat in mijlocul oceanului Atlantic in urma cu 12600 de ani). Sa fie oare aceasta asemanare un indiciu, conform sugestiei facute de o prietena apropiata, asupra originii comune a indienilor din America Centrala si a tracilor?...

 Odata la cinci ani i se trimitea lui Zalmoxis un "sol" care sa-i comunice acestuia dorintele populatiei. Acesta era aruncat in sulitele ascutite ale tovarasilor sai. Daca avea ghinionul sa nu moara imediat, acesta era insultat, batjocorit si un alt "sol" era " trimis "imediat pentru a duce mesajul Zeului sub-pamantean.

 In timp ce Zalmoxis era un zeu sub-pamantean, Gebeleizis era Zeul ceresc. Descoperilrile din muntii Orastiei, cat si a marelui sanctuar rotund de la Sarmisegetuza cu asezarea ritmica a stalpilor sai, presupun efectuarea unor observatii celeste. Sapaturile arheologice facute sub conducerea clujanului Constantin Daicoviciu au scos la iveala in zona Gradistea Muscelului (muntii Orastiei) nu numai un complex de sanctuare, dar si un probabil original calendar dacic, cat si urmele unei scari care probabil conducea la un loc sub-pamantean de cult religios.

 De la un intelept ca Socrate citat de un altul ca Platon, aflam ca Zalmoxis a fost pe langa un medic psiho-terapeut si un... mag: o persoana careia stramosii nostri ii datoreaza statutul spiritual, ca cea mai dreapta si umana oranduire sociala pe care a avut-o lumea antica. Am fost un "stat spiritual", creatie a celor initiati de Zalmoxis de catre marii preoti de pe muntele sfant Kogaion, motiv pentru care hotarele noastre au ramas mereu aceleasi, chiar daca de-a lungul timpului au aparut unele suprapuneri de populatie ori impartiri teritoriale artificiale. Cum a spus domnul Alexandru Strachina in "Pe urmele stramosilor uitati": "Apa trece, iar noi... ramanem". Este de-a dreptul ciudat cum istoricii nostri isi pot justifica nepasarea fata de toate acestea.

 Pentru conturarea unui cult solar la traco-geto-daci, Dr. Mariana Marcu, in "Repere lingvistice arhaice romanesti", mentioneaza "calaretul trac" Heros, pomenit si in Egipt in unele documente epigrafice (ca Herou, fiul Soarelui), iar unii cercetatori au sustinut ca aceasta Divinitate n-ar fi decat o noua ipostaza a lui Horus... Mitul cavalerului trac este greu de inteles. Uneori el are in jurul capului un nimb solar, o rozeta cu patru foi. El a fost asimilat de catre populatia greaca odata cu sosirea acesteia in Peninsula Balcanica intre 1900 - 1400 B.C. ca Divinitate suprema, Zeus, cunoscut si sub alte nume ca Nefelegeretes (de fapt numele grecizat al lui Nebeleizis) - "Cel care aduna norii ", Ombrios - "Zeul ploii ", Keraunos - "Cel care fulgera" si altele. 

 Mitul cavalerului trac constituie in traditia romaneasca (daco-romana, aromana, macedoneana) un scenariu aproape canonic al colindelor vechi de iarna, crestine. C. Cinodaru remarca cu surprindere ca tracii aveau in Aprilie "serbarile pagane" tinute in cinstea eroului trac. Odata cu consolidarea crestinismului in spatiul traco-dac, aceasta sarbatoare a fost inlocuita cu cea a Sfantului Gheorghe, Sfant a carui iconografie a fost inspirata de cea a cavalerului trac. In unele colinde numele Sfantului Gheorghe se schimba cu cel a lui Isus, aparand in felul acesta o totala contradictie intre versurile colindului si momentul in care acesta se canta, respectiv anotimpul iernii:

"Pe luncile Soarelui,

Flori vinetitoare de mar.

Gradina cu florile lerui Doamne,

Flori dalbe, flori de mar,

Ler de mar, florile-s dalbe"

Sau:

"... Calutul lui negru pintenog

Luciu ca un corb

Pa chivara lui taiata in sageata,

Pe ochi cam plecata

Ba sulita lui

Duratul de vara,

Fulgerul de seara..."

 Oricine poate vedea ca in aceasta colinda nu se pomeneste nimic care ar putea sugera anotimpul iernii, ci dimpotriva, se aminteste clar despre cel al verii sI, in plus, de "fulgerul de seara" care era simbolul Zeului trac Gebeleizis. Mai aveti vreo indoiala?...

 Si in alte cicluri de colinde de Craciun, alaturi de Soarele personificat apare si sora cea mare a Soarelui, Salomina. De asemenea, pe mireasa eroului intors de la vanatoare o chema Ileana Daliana sau Lina Melina. Zeul solar la traco-daci era sarbatorit primavara, asa cum de fapt i se precizeaza ambianta si in colindele de Craciun la vremea renasterii naturii si a infloririi "florilor dalbe de mar".

 Iar daca in acest mozaic mitologic romanesc pelasgian, trac, geto-dac, cum vreti sa-i spuneti, ne-am redescoperit impreuna credinta uitata in Marele Zeu Gebeleizis, Marea Zeita Bendis, Zeita focului si a vetrei, Histia, tot nu v-am spus inca nimic daca nu l-am mentionat pe Marele Zeu al Razboiului, Ares. Ovidius (43 B.C. – 17 A.D.) aminteste pe "getul" care se inchina lui Ares, Marte, Zeu al Razboiului, iar Vegetiu afirma nici mai mult, nici mai putin, ca "Marte s-a nascut in tara tracilor". Si daca-l mai ascultam si pe Iordanes, acesta declara ca "getii l-au adorat intotdeauna printr-un cult foarte salbatic pe Marte si jertfele lui erau prizonierii ucisi". Si ne mai miram ca Vlad Tepes, "Dracula" cum le place americanilor sa-l numeasca", tragea in teapa" de vii aproape 40000 de turci intr-o zi!... Pe de alta parte, pe Columna lui Traian este prezentat probabil cel mai vechi Zeu al Razboiului, crunt si feroce, care-si cerea sangeroase sacrificii umane. Aici apare scena torturarii prizonierilor romani de catre... femeile dace!

 In Sudul Dunarii populatia tracica mai sarbatorea si pe Zeul Vitei-de-Vie, patronul bauturii ametitoare, preluat in fuga din nou de greci, care de asta data amintesc cu putin inainte de reantoarcerea lui Dionysus acasa, in Tracia, el s-a initiat in misterele frigiene, la insistentele bunicii sale! Nu numai vita de vie era planta favorita a Zeului, ci si iedera. Frunzele acestei plante, mestecate de adoratori, produceau in acestia betia, ba chiar o stare temporara de nebunie, manie. Astfel nu e de mirare faptul ca cea mai populara sarbatoare a tracilor era dedicata Zeului Vitei de vie, toamna, la culesul viilor si la storsul strugurilor. Ea avea loc in fiecare an (unii cercetatori sustin ca ea ar fi avut loc la trei ani). Cand vinul fierbea, noaptea avea loc petrecerea propriu-zisa, la lumina tortelor, cu multa risipa din aceasta bautura, petrecere care tinea pana in zorii zilei. Poate de aceea tracii erau poligami. Herodot descrie ca fiecare dintre ei tinea mai multe neveste; cand unul dintre ei murea, aparea o mare problema pentru femeile lui, respectiv trebuia gasita cea care a fost cea mai iubita de defunct si apoi sugrumata de cea mai apropiata ruda si ingropata impreuna cu barbatul ei. Celelalte femei incercau o mare durere si rusine sa nu fie alese (Herodot, "Istorii", Cartea a V-a, 5 si 8).

 Opus cultului dezmatat al Zeului Vitei de Vie, este cultul preotului trac, simbolul vietii viitoare si frumoase, dedicat binelui oamenilor si vietuitoarelor. Sfinxul de pe platoul Bucegilor reprezenta pentru geti, "Domnul Noptii", preluat mai tarziu de catre greci sub numele de Orfeus. Pe de alta parte, autorii antici scriau ca Misterele Orfeice se celebrau noaptea. Gratie esoterismului ei, religia geto-tracilor nu era cunoscuta profund decat de preoti si cativa initiati. Neavand acces la misterele Zamolxiene, scriitorii greci si romani nu ne-au lasat prea multe stiri in aceasta privinta.

 Dar sa revenim la cultul "Domnului Noptii", un cult civilizator, un cult al muzicii, care imblanzea nu numai oamenii, dar si animalele, potolindu-le pornirile violente, domolindu-le instinctele raufacatoare. Strabon cunostea si alte amanunte despre preotii sau "profetii" pelasgi, anume ca acestia erau oameni atotstiutori, priceputi la interpretarea viselor si a oracolelor, a semnelor Divine si ca locuiau in salasuri subterane (katagoian sau kagoian). Despre Orfeus legendele elene si romane, spuneau ca era trac, printul kycon-ilor, etnonim apropiat de kogoian. Cetatea natala a lui Orfeus era Dion. El venea din legendarul Kogoian, lacas al lui Zalmoxis.

LACASELE DE CULT.

 Legendarul Pangaion sau Pangeul, era muntele sacru al tracilor sud-dunareni unde se aflau o multime de sanctuare, mai ales ca acesta continea filoane de aur si de argint; se presupune ca era situat pe masivul Dragoion din Rodopii Orientali (unde s-a nascut si Spartacus, pelasgul-gladiator ce a zguduit imperiul roman); alte sanctuare s-au descoperit la Kilicite. Trebuie sa fi existat si sanctuare trace in cinstea Marei Zeite Bendis; daca la Atena tracii aveau pentru Zeita lor un Bendideion, legendarul Pangaion, lacasul principal de cult era inchinat, se pare, lui Gebeleizis, ai caror preoti solari, uranieni, asa-zisii "umblatori prin nori", sustineau ca trupul nu era nimic altceva decat "o inchisoare pentru suflet", eliberarea de trup fiind singura salvare a sufletului.

 Legendarul Kogaion, dupa Adrian Bucurescu in "Dacia Secreta", era reprezentat de muntele ce adapostea pestera unde se retragea marele preot al pelasgilor. In "Geografia" (VII, 3, 5), Strabon scrie: "Tot asa si acest munte a fost recunoscut drept sacru si astfel il numesc getii: numele lui, Kogaion, era la fel cu numele raului ce curgea alaturi; KOG-A-ION insemna "Capul Magnificului", fiind si denumirea Bucegilor, unde se afla marele cap sculptat, acoperit cu tiara sacra, cunoscut sub numele de "Sfinxul Romanesc". Raul care curge prin apropiere, despre care scria Strabon, nu poate fi decat Ialomita, careia getii ii spuneau si Naparis sau "cerescul, divinul". Singura inscriptie getica unde apare numele Kogaion este un text orfic in versuri pe o caramida descoperita la Romula (Resca, Dobrosloveni, jud.Olt): "Mare e Zeul, intotdeauna si pretutindeni! Asa sa spuna vitejii cand privesc spre Kogaion! Ucenicii (recrutii) sa cante: sfant este Domnul Noptii!".

 Cand Strabon amintea ca preotii daci locuiau in salasuri subterane, el vorbea despre preotii lui Zalmoxis, Zeul sub-pamantean care de acolo, din Kogaion, le oferea credinciosilor sai o nemurire completa, cuprinzand atat corpul, cat si sufletul. Si daca Sfinxul din Bucegi reprezenta pentru geti capul lui Orfeus sculptat de om ori modelat de natura, el a fost si va ramane mereu acolo, in tara legendarului Kogaion, creand mistere si raspandind tacere.

 In final, sper ca am reusit sa creionez un panteon mitologic al stramosilor nostri pelasgi, traci sau geto-daci, cum vreti sa-i numiti. "Traianismele", "latinismele", "slavonismele", nu ne apartin, ci ne-au fost adaugate ulterior de catre:

- cei care au dorit sa creeze o impresie falsa si sa minimalizeze rolul populatiei din zona Carpato-Dunareana in dezvoltarea civilizatiei europene, sugerand ca zona care corespunde actualmente geografic Romaniei nu a fost nicidecum punctul de pornire, leaganul acestei civilizatii, ci o provincie obscura a imperiului roman;

- cei care dintotdeauna au avut pretentii teritoriale asupra diverselor provincii ale Romaniei, pretentii care trebuiau cumva justificate, singurele argumente capabile sa castige increderea nestiutorilor si naivilor fiind cele legate de "origine", "limba", "religie" si "istorie", ultima, cel mai usor de mistificat;

- cei afiliati anumitor cercuri implicate in impartirea geo-politica a lumii si in consecinta interesati in a submina influenta si importanta pe care civilizatia si cultura milenara a poporului roman le au in marea familie a popoarelor de pe intregul mapamond.

 Exista insa un DESTIN AL ADEVARULUI, iar acestuia ii trebuie numai doua grupuri de oameni ca sa iasa la iveala: unii care sa-l ROSTEASCA si... altii care sa-l AUDA...