Organizarea si modul de lupta al armatei geto-dace au fot determinate de cadrul geografic, demografic si spiritual al poporului dac. Conditionarea evolutiei organismului militar, bazat pe acesti factori, constituie o legitate universala si valabila in toate timpurile.

 Spatiul Carpato-Danubiano-Pontic se caracterizeaza printr-o armonie si simetrie rara cit si printr-o unitate unica, toate astea regasindu-se in spiritul armatei daco-gete. Caracateristicile fizico-geografice  au avut o insemnatate aparte pentru organizarea militara si modul de ducere a razboaielor, toate actiunile de lupta, din antichitatea si pina azi. Dacii fiind mai aproape de natura, au recurs la natura pentru a le da mijloacele  de a-si mari puterile si de a micsora pe cele ale inamicului.

   CADRUL NATURAL

Cimpul de actiuni al armatei geto-dace ,aria geografica locuita de ei,este identica cu zona lor de etnogeneza,zona in care s-a dezvoltat societatea autohtona, de la triburile comunei primitive si pina la statul dac centralizat si mai departe pina la noi, vadeste o permanenta legatura cu cu pamintul devenit vatra stramoseasca. Astfel toate bataliile lumii geto-daco-rominesti sint definite cu aceleasi repere: Carpatii, Dunarea, Marea Neagra. Faptul ca oastea daca nu a luptat intr-un spatiu "neutru" sau strain, ci pe solul genezei sale, fiindu-i permanent aliat in lungile si grele confruntari cu armate straine, de regula mai numeroase si mai dotate, a avut o insemnatate  cardinala in balanta raportului de forte si in deznodamintul bataliilor. Vatra de locuire a geto-dacilor a cunoscut un continuu proces de pregatire in vederea  apararii, prin perpetuarea unui sistem defensiv existent, prin completarea si aducerea lui in stare functionala ceruta de  necesitatea rezistentei in fata primejdiilor externe. Primele celule ale acestui sitem au aparut atunci cind fiecare familie si mai tirziu fiecare trib au pus bazele asezarilor intarite si au creat fortificatii de refugiu.

    SISTEMUL NATURAL DE FORTIFICATII

MUNTII –rolului sistemului muntos  in istoria daco-rominilor i s-a consacrat o intreaga literatura,ale carei aprecieri sintetizeaza adevarul istoric potrivit caruia istoria noastra este strins legata de munti, de Carpati, care au rolul de coloana vertebrala. Muntii sint simburele  geografic al spatiului daco-get si fac temelia, sprijinul, apararea, adapostul, frumusetea, mindria  dacilor si din ei si-a tras  neamul rominesc legendele, vigoarea si poezia. Posadele dacice sau salba de batalii date in cetatea carpatina reprezinta cele mai de impresionante pagini de epopee istorica.

DUNAREA—De cind se pomenesc ei dacii,si noi rominii, Dunarea a fost "riul parinte" care a vazut pe ambele sale maluri, din valea panonica si pina la delta sa, unul si acelasi neam. Acest curs de apa denumit fie Donaris, fieDanubiu, fie Istru sau mai tirziu Dunarea, a facut parte organica din viata geto-dacilor constituind un briu protector, un aliniament greu de depasit si usor de aparat. Dunarea a avut permanent o mare insemnatate militara strategica fiind granita si bariera de aparare sau cale de penetrare pe vaile ei, a numeroase expeditii militare, tarmurile ei, nu odata, constituind teatru unor razboaie crincene. In organizarea apararii geto-dacii au apelat permanent la briul de ape ce a incins Dacia.

PADURILE—Reprezentind cam 80% din suprafata Daciei, padurile au constituit un factor important in stabilirea formelor de organizare militara cit si in ducerea operatiunilor de lupta. Existenta masiva a padurilor a impus constituirea unor formatiuni suple si manevrabile,usor fractionare si lesne de reintrunit in raport cu evolutia situatiei strategice si tactice. Natura si extinderea padurilor au compartimentat directiile strategice de patrundere si pe cele de interzis de catre armata geto-daca,usurind in mod deosebit gruparea fortelor si mijloacelor proprii. Ele au servit ca zone favorabile dispunerii rezervelor in lupta, ca spatiu de manevra discret si baze de riposta ofensiva executate prin surprindere in flancurile si spatele inamicului,precum si locuri favorabile organizarii ambuscadelor.  Facilitata de paduri, hartuirea a capatat un statut de permanenta in practica militara locala,limitind spatiul de manevra al armatelor invadatoare. Padurea favoriza lupta de aparare si permitea atacul brusc si nu in ultimul rind asigura, in caz de necesitate retragerea. Majoritatea bataliilor dacilor s-au dat la adapostul padurii si cu ajutorul ei.

MAREA NEAGRA---Existenta iesirii la  Marea Neagra a determinat manifestarea unor preocupari ce vizau construirea si utilizarea unor mijloace adecvate, care sa permita  controlul si apararea litoralului maritim.

Aparitia fenomenului militar în spatiul românesc

  Arheologia este în masura astazi sa atace existenta principalelor etape ale procesului evolutiv al umanitatii si în spatiul etnogenetic românesc de la începuturile, databile cu cca 2 200 000 de ani în urma, pe baza resturilor fosile si a uneltelor-arme descoperite în Valea lui Grauceanu-Bugiulesti (comuna Tetoiu, jud. Vâlcea) român la sfârsitul vechii epoci a pietrei cioplite (cca 10. 000 î. e. n. ) prin: resturi umane si animale, unelte-arme apartinând "culturii de prund" descoperite pe vaile Dârjovului, Dâmbovnicului, Argesului, la Ciuperceni (Turnu Magurele), etc.; marturii ale "civilizatiei" musteriene, furnizate de pesterile de la Ohaba-Ponor; Cioclovina, Baia de Fier, Ripiceni-Izvor, Cheia, Nandru, etc.; urme ale locuirii permanente ale teraselor râurilor si, ca emotionante marturii ale unor înclinatii artistice legate de principala ocupatie - vânatoarea, picturile rupestre din pesterile de la Baia de Fier, Vaidei (jud. Gorj), Pescari (jud. Caras-Severin), Limanu (jud. Constanta), Cuciulat (jud. Sibiu) sau din defileele Polovragi si Sohodol. Confruntarea permanenta a oamenilor cu lumea animalelor care le furniza cea mai mare parte a hranei si care reprezenta totodata principalul pericol, le-a stimulat continuu imaginatia în directia perfectionarii uneltelor-arme (pentru împuns, lovit, taiat si razuit), din piatra, lemn, os sau corn si a perfectionarii, prin repetare rituala, a unor tehnici si metode de vânatoare care, în epocile urmatoare, vor pune treptat bazele "artei militare" a oamenilor neolitici si a purtatorilor civilizatiei bronzului si fierului. Mostenite din practica vânatoarei, utilizarea terenului, îndeosebi muntos si împadurit, arta deplasarii în ascuns, a mascarii, urmaririi, încercuirii, atragerii în ambuscada si a atacului prin surprindere, transmise din generatie în generatie, se vor preface în timp, ca o dovada în plus a continuitatii oamenilor locului, în procedee si principii tactice de lupta.

Tranzitia spre epoca pietrei slefuite (10. 000 - 5. 500 î. e. n. ), marcând începutul procesului de sedentarizare a comunitatilor umane prin trecerea de la stadiul de vânator si culegator ocazional la acela de recoltator, pescar "specializat" si crescator de animale a generat, o data cu aparitia unui surplus de produse, de unelte-arme diversificate, tipologic incluzând ca noutate propulsorul si arcul cu sageti si de obiecte de podoaba, de cult sau de marcare a importantei indivizilor (susceptibile de a fi însusite), ca noua forma de activitate umana, conflictele armate. Arheologic, pot fi sugerate primele ciocniri intercomunitare, în diferite zone ale spatiului românesc si, cu certitudine identificat, "razboiul" local de la Schela Cladovei (Drobeta-Turnu Severin) unde un grup pradalnic a fost surprins în ambuscada si nimicit de arcasii localnici cu aproape 6. 000 de ani î. e. n. "Revolutia neolitica" (5. 500-2. 500/2. 200 î. e. n. ) înfaptuita în cadrul marilor culturi Cris-Starcevo, Turdas-Vinca, Dudesti, Boian, Hamangia, Cucuteni, Gumelnita, etc., atesta deja existenta, ca îndepartati înaintasi ai nostri în spatiul etnogenetic românesc, a unor oameni harnici si priceputi care, în timp, învatasera sa prefaca stepele sau câmpurile mlastinoase si codrii seculari în ogoare, sa dea suflet lemnului, lutului si pietrei, sa supuna vietatile pamântului si forta apei, sa smulga muntelui metalele din care încep sa-si faureasca uneltele, podoabele si armele.

Perfectionarea uneltelor si armelor a atras dupa sine saltul demografic, extinderea terenurilor locuite si cultivate, o prima mare diviziune a muncii în secolele de trecere spre epoca metalelor (împartirea pe comunitati de agricultori si pastori, în functie de activitatea productiva dominanta), aparitia unor specializari în mestesugurile torsului si tesutului, olaritului, fauraritului si constructiilor, a cultului organizat si a diferentierii sociale, în conditiile pastrarii proprietatii colective asupra mijloacelor de productie, prin cresterea importantei categoriilor sacerdotale si razboinice, însarcinate de comunitatile care le întretineau cu organizarea muncii, a relatiilor cu lumea divinitatilor protectoare si a apararii. Asezarilor ridicate înca din epoca precedenta în locuri întarite natural (promontorii, insule, etc. ) încep sa li se adauge elemente de fortificatie, santuri adânci de 6-8 metri, late de român la 12 metri, valuri de pamânt cu palisade ca la Magurele (Bucuresti), Radovanu (jud. Calarasi), Vidra (jud. Giurgiu); în paralel apar si incinte fortificate de refugiu, ca aceea de la Magurele - "Movila Filipescu", prefatând viitoarele acropole. Cu patru milenii în urma prin cimentarea tuturor trasaturilor populatiei pe care preistoria le-a vazut zamislindu-se în spatiul carpato-balcano-pontic, odata cu trecerea la epoca bronzului (2200/2000 - 1200/1150 î. e. n. ), a marilor culturi cu inventar complex de unelte si arme din metal (Glina, Monteoru, Wietenberg, Otomani, Gârla Mare, Noua, etc. ), s-a afirmat, ca purtator al unei civilizatii unitare, marele grup etnic al primilor nostri stramosi directi pe care istoria scrisa i-a consemnat sub numele de traci. Ei sunt aceia care, prin cele peste 100 de neamuri atestate de poemele homerice, de literatura greaca sau de "parintele istoriei", Herodot, ne confera dreptul sa afirmam ca în acest pamânt, scaldat de valurile Dunarii si ale Marii Negre, vegheat de "coroana" Muntilor Carpati, avem - potrivit expresiei lui Nicolae Iorga - cel putin "radacini de patru ori milenare; aceasta este mândria si aceasta este puterea noastra!".

Sunt cuvinte care ilustreaza o realitate subliniata de numerosi oameni de stiinta ai veacului nostru - aceea ca "poporul român este cel mai frumos exemplu istoric de continuitate a neamului; într-adevar acesta este unul din cele mai vechi popoare din Europa /"/ fie ca este vorba de traci /"/, de geti sau de daci, locuitorii pamântului românesc au ramas aceiasi din epoca neolitica - era pietrei slefuite - pâna în zilele noastre, sustinând astfel, printr-un exemplu poate unic în istoria lumii, continuitatea unui neam".

Aparitia si dezvoltarea armatei geto-dace

        Formele de organizare ,care sint de regula greu de surprins arheologic fidel,se desprind lesne, daca se recurge la informatii si date referitoare la modul cum a fost conceputa  si realizata apararea perimetrului locuit de comunitatile umane inca de la inceput.

ORGANIZAREA MILITARA A COMUNITATILOR MICI

Factorul militar  in zona carpato-danubiana a aparut ca o componenta a modului in care omul isi alegea vatra de locuire in asa fel incit aceasta sa ii asigure conditii de existenta cit si de aparare a comunitatii respective. In acest scop au fost locuite cu preponderenta acele zone in care insasi natura lor oferea oamenilor avantaje eventual aceasta amplificind potentialul defensiv, cel mai adesea prin santuri. In aceasta perioada de inceput a civilizatiei locale nu existau institutii ostasesti propriu-zise, oamenii munceau si traiau in comun, bucurindu-se de aceleasi drepturi si indatoriri, fara o categorie speciala care sa indeplineasca si o slujba militara, uneltele servindu-le adesea si de arme. Ca oameni ai pamintului, autohtonii au trecut de timpuriu la constructia de asezari de diferite tipuri, de la simple sate si mici asezari rurale situate linga ape, in vai, pina la unele centre mai dense situate pe inaltimi greu accesibile.

ORGANIZAREA MILITARA DE TIP TRIBAL—

Locuitorii Daciei din epoca bronzului formau un popor de tarani care aveau ca preocupare principala agricultura, erau unitari etnic din punct de vedere cultural dar politic erau impartiti in numeroase clanuri autonome, fapt care si-a pus amprenta si pe organizarea militara. Primele organizari militare au fost infaptuite in perioada in care triburile daco-gete se constituiau pe baza inrudirii. Fiecare trib alcatuia un organism ostasesc, formind un gen de unitate independenta cu un efectiv variabil in functie de numarul populatiei din care se compunea,cu deosebire din numarul celor in stare sa poarte arme. Oastea unei astfel de uniuni de sate (trib) era compusa din cetele familiilor si satelor apartinatoare, fiind comandate de capii acestora si veghea de regula la apararea perimetrului teritorial care ii apartinea. Conducerea militara era asigurata de un sef,c are era in acelasi timp si unul din cei mai buni luptatori, el bucurindu-se de o autoritate aparte. Atunci cind fortele mai multor triburi se uneau ocazional sef devenea cel mai apreciat de masa populatiei, intotdeauna cel care intrunea calitati organizatorice de exceptie si insusiri militare deosebite. Organizarea militara de tip tribal si indeosebi amenajarile genistice facute au avut o insemnatate deosebita pentru intreaga existenta  si lupta a poporului geto-dac. Tipologic si tehnic, fortificatiile care serveau in actiunile de aparare pe caile de acces spre incinta asezarilor, s-au constituit intr-un sistem defensiv specific pe care geto-dacii l-au perpetuat si perfectionat astfel incit pe timpul lui Burebista intregul areal dac era impinzit de  multe secole, de asezari intarite.

ORGANIZAREA MILITARA PE BAZA UNIUNILOR DE TRIBURI-

Organizarea militara si-a largit considerabil cadrele odata cu trecerea la o noua etapa de dezvoltare politico - economica si administrativa odata cu unificarea triburilor.Stringerea legaturilor economice si militare intre

triburi a dus la formarea unei constiinte etnice si lingvistice largi creind premisele formarii statului dac. Interesele comune si necesitatea apararii organizate la nivel mai mare apropie comunitatile intre ele ,creaza conditiile colaborarii,pregatind astfel uniunile mai mari conduse de un sef ales care avea atributiuni politice, sociale, juridice, economice si mai ales militare. Tipologic ,uniunile de triburi au fost constituite pe baza inrudirii de singe. Ele erau conduse unitar de un sef ales si cuprindeau teritoriile locuite de triburile care o compuneau. Ulterior se va ajunge la stabilirea mai exacta a perimetrului de convietuire,luindu-se in considerare si posibilitatile de aparare,hotarele fiind alese de regula pe cele mai imortante obstacole naturale.

 Functiile tot mai importante ale uniunilor de triburi au impus fortificarea unor asezari si crearea unui comandament central din care face parte seful militar (basileus, rex) al comunitatii care dispune de structuri militare proprii si de garnizoane de cetati. Acesti basilei  erau din rindul nobililor si cu cit aduceau si puteau sustine mai multi ostasi cu atit erau mai respectati. Devine clara intentia de a transmite urmasilor directi aceste prerogative punindu-se astfel bazele unor dinastii locale. Ca urmare directa a acestui fapt se formeaza o aristocratie militara din rindul careia se constituie un corp de comanda. Fiecare trib isi avea seful sau militar care dispunea de efective proprii care actionau ca o unitate ce in timpul luptelor de regula nu se fractiona. El dispunea de un corp de comanda din rindul carora se stabileau sefii de cete ,ai cetatilor si lucrarilor de fortificatii.In caz de necesitate, fortele  triburilor erau intrunite sub conducerea unui sef suprem iar sefii triburilor alcatuiau un stat-major ad-hoc. Acesti sefi de rangul doi veneau la puterea militara centrala cu cetele triburilor din care proveneau, ale caror efective erau variabile in raport cu forta economica si demografica a fiecarei zone. Instructia si pregatirea pentru lupta se desfasurau la triburile respective dar unele exercitii aveau loc pe scara mai mare si adesea direct in locurile in care comunitatea avea de aparat ceva. In timpul acestor exercitii se punea accent pe  invatarea modului de folosire a lucrarilor de aparare, pe utilizarea mijloacelor de lupta de la catapulte si baliste pina la arc si lance. La aceste exercitii luau parte toata populatia capabila a purta arme, tinindu-se seama ca lupta se desfasura de regula din spatele fortificatiilor prin aruncarea de sageti, lanci, pietre si sulite iar in cazul ca inamicul reusea sa patrunda in incinta era imperios necesar ca toti sa fie in masura sa dea lupta corp la corp.

 Datorita deplasarii centrului de greutate al nevoilor de aparare de la numeroasele triburi la o scara mult mai generala, are loc cresterea amplorii si caracterului manevrier al actiunilor militare,astfel conditia armatei capata noi dimensiuni atit organizatorice cit si ca mod de lupta. Vor aparea in aceasta faza ostiri cu efective de zeci de mii de oameni chemati sa actioneze impreuna intr-un dispozitiv articulat si pe baza unei conceptii unitare proprie unui sef suprem. In acesata faza misiunea luptatorului si responsabilitatile lui se generalizeaza,el participind adesea la campanii militare care se desfasoara la mari distante de perimetrul obstii satesti din care face parte

ARMATA PRIMULUI STAT GETO-DAC

 Stadiul actual al cercetarilor istorice considera ca prim stat al dacilor cel condus de Dromihete plasat la confluenta secolelor IV—III-ien. Cu o temelie economico-sociala si politica deosebit de puternica, statul daco-getic al lui Dromihete includea teritoriul limitat la sud de muntii Haemus (Balcani), la est Pontul Euxin, la nord-est riul Tyras la nord si nord-vest si vest Carpatii Meridionali si Orientali adica aria etnica geto-daca extracarpatica si avea capitala in cetatea HELIS (indentificata ipotetic cu asezarea de la Piscul Crasanilor). Acest stat avea toate  institutiile specifice unui stat  de la institutii centrale si pina la aparatul administrativ local. Avea o circulatie monetara iar forta  statului  era data de deosebita civilizatie materiala si spirituala. Una din institutiile de baza ale statului geto-dac  din acel timp era armata, ca factor al puterii centrale. Organizatiile obstilor erau suportul social-economic al factorului militar. Realizind o aparare locala eficienta, obstile erau obligate sa puna la dispozitia dinastului, contingente de luptatori in raport cu nevoile de moment. O parte insemnata a armatei o reprezentau cetele personale ale regelui. Puterii centrale ii revenea si autoritatea asupra cetatilor de interes deosebit strategic si politic, pentru a caror aparare s-au destinat trupe de infanterie, constituindu-se garnizoane cu misiuni permanente si care pe timp de razboi erau intarite cu elemente locale. La rindul lor nobilii dispuneau de forte militare proprii cu care erau obligati sa participe la campaniile poruncite de rege.Influenta unui nobil era data de numarul de  luptatori aflati in subordinea sa. Organizarea si compozitia armatei erau o reflectare a structurii social – politice a statului, ea fiind de fapt suma cetelor si formatiuilor militare de care dispuneau conducatorii de obsti, orase si cetati, precum si cele detinute de seful statului. Se estimeaza ca armata  primului stat geto-dac putea ridica la oaste pina la 40000 de luptatori.

DOTAREA ARMATEI---Arheologia a demonstrat ca a existat o diversitate tipologica a mijloacelor de lupta care cuprindea: prastia, arcul cu sageti, lancea, toporul, maciuca, diferite tipuri de sabie, cutitul de lupta, coiful, camasa de zale, genunchiere si care de lupta. Clasificarea se poate face in arme pentru lupta de la distanta si arme pentru lupta corp la corp. Armele de atac erau sabia curba, sabia dreapta, lancea lunga, lancea scurta, maciuca, ciocanul de lupta,buzduganul, prastia si arcul cu sageti iar pentru aparare casca, scutul, camasa de zale si zaua intreaga.

Luptatorul era echipat simplu :un suman cu mineci lungi, incins la mijloc, o mantie aruncata pe umeri prinsa cu o agrafa si un pantalon incretit si bagat in incaltaminte. Sefii (tarabostesii) purtau suman cu centiron cu ornamente de aur si argint si o manta cu ciucuri, pantaloni si pe cap caciula rasfrinta. Dezvoltarea davelor, a atelierelor, a extragerii si prelucrarii materiilor prime cu valente strategice, a mestesugurilor in general a facilitat dotarea armatei cu mijloace de lupta suficiente ajungindu se si la exportarea acestora in exterior.

CONCEPTIA SI MODUL DE LUPTA—situat in locuri de ispititor belsug, poporul dac si-a elaborat de timpuriu o gindire si o arta militara proprice apararii. In acest scop s-a recurs la organizarea si ducerea apararii strategice pentru a provoca pierderi fortelor inamice, uneori la distrugeri pe mari adincimi pe directiile de inaintare ale inamicului, aplicind ceea ce posteritatea a numit "tehnica pamintului pirjolit". La daco-geti modul obisnuit de lupta era hartuiala dar la trebuinta angajau lupta  cel mai adesea in dispozitiv in forma de pana. Cind se luptau in retragere contra cavaleriei inamice, aici alergau raspinditi inainte aici se comasau in plutoane si se aparau, reusind prin aceasta tehnica sa isi reduca pierderile. Adesea recurgeau la atacuri nocturne, cunoasteau bine serviciul de santinela inamic si tineau intotdeauna linga ei caii inseuati si gata de lupta sau fuga. In timpul apararii, felul de lupta consta in in hartuiri permanente cu scopul de al slabi pe inamic si de al aduce in pozitii dezavantajoase de lupta. Intrebuintau frecvent cursele si inselaciunile recurgind la tot felul de stratageme. In timpul actiunilor de riposta geto-dacii, folosind terenul impadurit, preparau lovituri si manevre bine intocmite pe care le alternau cu atacuri neasteptate, fie in zona vadurilor fie in zone strimte.

   Cavaleria avea atit rolul de cercetare cit si pe acela de  de legatura intre diferite corpuri militare. Dar principala actiune a calaretilor era lupta de hartuire, lupta in care dupa aruncarea sulitei  si descarcarea arcului, calaretul se repezea inapoi pentru a scapa de lovitura dusmanului si pentru a reveni din nou dintr-o alta directie.

In conceptie si executie armata geto-daca nu a recurs la formatii de lupta rigide, masate si putin articulate. Modul de organizare, pe obsti satesti, depindea de resursele demografice ale asezarilor si deci efectivele erau variabile si suple. In ofensiva aveau predilectie pentru dispozitivul in forma de unghi cu virful inainte, cu scopul de a strapunge falangele, cohortele sau manipulele si a le disocia fortele pentru ale nimici din parti laterale. In aparare recurgeau la dispozitivul in forma de potcoava cu flancurile avansate cu scopul participarii a cit mai multe forte la lovirea simultana si pe o adincime cit mai mare a inamicului. In toate aceste dispozitive insa luptatorul dac avea in juru-i suficient spatiu pentru libera miscare si actiune. Dispunerea fortificatiilor in teren, structura si varietatea dispozitivelor de lupta arata o temeinica si justa cunoastere a a terenului si avantajelor amenajarilor genistice. Constructia acestor lucrari si asezarea lor reflecta o pricepere deosebita a rolului strategic si tactic al fortificatiilor. Realizarea unui sistem de cetati s-a facut pe baza unor conceptii si principii ce raspundeau nevoilor strategice. Astfel aceste cetati si fortificatii au fost edificate la fruntariiile Daciei.si indeosebi pe axele de comunicatii pe care puteau sa patrunda mai usor invadatorii. In timpul bataliilor de aparare a cetatilor, aparatorii aruncau asupra asediatorilor  bolovani de mare greutate,plumb topit, oale si butoaie pline cu smoala fierbinte, seu si alte substante inflamabile, sulite si sageti incendiare. Se foloseau de asemenea pe scara mare si catapulte si baliste, atit in luptele duse in jurul fortificatiilor cit si in luptele in cimp deschis  cind erau transportate pe care cu 2 roti.

In ce priveste cucerirea cetatilor strategii daci au recurs la procedeul asediului ,prin care se urmarea incercuirea si izolarea garnizoanelor adversarului. In timpul asediului, alaturi de armele individuale, foloseau catapulte de mare putere, berbeci din stejar cu cap de bronz sau fier. Geto-dacii au mai folosit si falces murales cu care scoteau pietre din ziduri si perforatoare de ziduri numite terebrac de fapt un berbec cu virf ascutit. La unison, izvoarele lumii antice ii prezinta pe daco-geti in razboaie de aparare si toate le subliniaza curajul si vitejia,disciplina si organizarea. Modalitatea proprie de purtare a unui razboi, prin ridicarea la lupta a intregii populatii apte de efort militar,le a dat permanent un avantaj in luptele necurmate cu aceia care le doreau avutul, facindu-i de neclintit de pe pamintul Daciei,pe care il considerau sacru si numai al lor.

(Acest material a fost realizat datorita informatiilor pretioase oferite de grupul Sarmizegetusa,

si in special de Catalin Aka Burebista)