Home
Dacii
Societatea
Armata
Regii dacilor
Cultura
Economia
Razboaiele daco-romane
Continuitatea
Cetatile dacilor
Dacii pe Internet
Links
Articole diverse
Diverse
Taina Tainelor

Pământul trac se întindea "pe o suprafată enormă, de la Marea Egee si din vestul Asiei Mici până în mlastinile Pripetului si de la cadrilaterul Boemiei până spre Bug. Iar dacă îi socotim si pe cimerieni tot ca traci, cum pare probabil, atunci limita estică a lor trebuie întinsă până dincolo de Marea de Azov, înglobând, în cazul acesta, si tot tărmul de miazănoapte al Mării Negre". (Constantin C. Giurescu, Dinu C. Giurescu, Istoria Românilor, p. 28-29). Cum si ilirii, inclusiv noricii, erau, după părerea unor specialisti, tot traci, putem socoti ca hotar apusean Marea Adriatică si Muntii Alpi. Numele etnic de Trax, Threkes (lat. Thrax, Thraeci, Thraces, Tracia etc.) pomenit încă de Homer si mentinut si mai târziu de autorii antici, s-a păstrat în etnonimul dac Dragae "atrăgători; plăcuti; iubiti; frumosi; buni; puri" (cf. rom. drag, a drege si v. slav dragu). Tracii purtau si nume ca Aulu-tracus "Prea Plăcutul", iar armele gladiatorilor din acest neam se numeau Thraeci-dica, "Bine-cuvântate" (cf. rom. Drăgaica).

 Distantele imense între triburile aflate la marginile spatiului trac vor fi adus si deosebiri între ele, astfel că si astăzi unii istorici si lingvisti înclină să creadă că frigienii, panonii si noricii erau diferiti de geto-daci. Însă credinta în nemurire le era comună, celebra bonetă frigiană era aidoma cu căciula nobilului geto-dac, steagul-dragon era purtat în sulită pe ambele maluri ale Danubiului. Limba veche tracică se transformase foarte încet în dialecte, care, însă, erau inteligibile între ele din aproape în aproape. Inscriptiile tracice, prezentate în acest volum, prezintă deosebiri dialectale, uneori destul de pronuntate. La fel se întâmplă si cu textele altor limbi vechi. Astfel, la data când se ivesc primele texte literare cunoscute de antichitate si cele dintâi inscriptii cu alfabetul grecesc, adică din veacul al VII-lea până în al V-lea i.d.C., fiecare cetate greacă îsi are dialectul ei; dar acestea nu se deosebesc până acolo încât să împiedice comunicarea fundamentală a limbii; un grec putea fi înteles, de obicei, în orice parte a zonelor elene.

 Mai târziu, germana de sus e si ea lipsită de unitate: fiecare text reprezintă alt dialect. Ca si irlandeza, germana de sus a fost transcrisă fără un sistem definit si există tot atâtea tipuri de limbă si de notări câte mânăstiri sunt. 

 Primele stiri despre geto-daci le aflăm încă de la Homer, care, în Iliada (II, 844; IV, 533; IX, 5), pomeneste de tracii de nord locuind acolo "de unde băteau vânturile friguroase", dar descoperirile arheologice atestă că ei trăiau de mai multe milenii în spatiul carpato-ponto-danubian. Desi mai depărtati de greci, ca ramură extrem-nordică a tracilor, geto-dacii întretineau legături de timpuriu cu acestia, dacă Hesiod (sec. VIII i.d.C.) pomeneste deja, în Theogonia de "Istrul care curge frumos". 

 Începând cu sec. VII i.d.C., odată cu înfiintarea primelor colonii elene pe coasta estică a Pontului Euxin, stirile despre geti devin din ce în ce mai dese. Astfel, în sec. VI i.d.C., Hecateu din Milet aminteste în fragmentele păstrate din Periodos ges ("Călătorie în jurul Pământului") de crobizi (crobyzi) si trizi (terizi), neamuri trace, si de o cetate "Orgame lângă Istru", iar Simonide din Ceos scrie în versuri despre "Istrul cel îndepărtat". Eschil (cca 525-456 i.d.C.) afirmă în Prometeu dezlăntuit (fr. 73) că "Istrul de la hiperborei si din muntii Ripei coboară", iar în tragedia Niobe (fr. 155) că fecioare războinice, pricepute la călărie si iscusite arcase (Amazoanele) trăiesc pe malurile Istrului. Sofocle (cca 497-405 i.d.C.) scrie de Istru (în Oedip rege), de "tracii iubitori de cai" (Tereus, fr. 523) si, pentru prima oară, îi mentionează pe geti si pe regele lor Charnabon(tos) (Triptolem, fr. 547); Pindar se referă des la Istrul "cu izvoare umbroase" (Olimpicele, III, 11-17), la "cireada rosie de tauri traci", pe care argonautii au găsit-o la Bosphor (Pitice, IV, 200-206) si la "strălucitoarea insulă" locuită de Achille în Pontul Euxin. Tot despre insula Leuke (Insula serpilor) scrie si Euripide (cca 480-406 i.d.C.) în tragedia Andromaca (v. 1262). Hellanicos, contemporanul lui Herodot, aminteste de obiceiul tracilor de a prepara bere din orz (Întemeieri de neamuri si orase, fr. 66) iar în Obiceiurile barbarilor despre zeul Zalmoxis "al getilor din Thracia" si că neamurile crobi-zilor si terizilor din Dobrogea erau adoratoarele acestei divinităti, crezând în nemurirea sufletului.

 Herodot, care vizitează litoralul de Nord-Vest si de Vest al Mării Negre, ne dă pentru prima oară mai multe amănunte extrem de valoroase despre traco-geti (în Istorii. De la el stim despre enorma întindere a pământului tracilor si despre marele lor număr. El scrie (în Cartea V, 3) că "Neamul tracilor este cel mai numeros din lume, după cel al inzilor. Dacă ar avea un singur cârmuitor sau dacă tracii s-ar întelege între ei, ar fi de nebiruit si cu mult mai puternici decât toate neamurile, după socotinta mea. Tracii au mai multe nume, după regiuni, dar obiceiurile sunt cam aceleasi la toti, afară de geti, trausi si de acei care locuiesc la Nord de crestonai". Tot despre traci scrie că "luptă având pe cap căciuli din piele de vulpe, pe trupuri tunici si, deasupra, mantale lungi, împestritate". Poartă încăltăminte si pulpare făcute din piele de căprioară. Sunt înarmati cu sulite, scuturi usoare si săbii mici" (VII, 75). Acelasi istoric ne dă si amănunte despre zeul suprem al getilor, Zalmoxis, si despre epitetul acestuia, Gebeleizis (IV, 94, 96) si tot el este autorul obiectiv al celei mai sugestive si mai frumoase caracterizări a getilor: "cei mai viteji si mai drepti între traci" (IV,93).

 După Herodot informatiile despre geto-daci abundă. Nu există scriitor grec sau latin care să nu pomenească despre uriasa putere ce se înfiinta la Nordul Dunării, primejdie permanentă pentru Imperiul Roman. Tucidide, Xenophon, Platon, Aristotel, Demostene, Cezar, Cicero, Vergiliu, Horatiu, Strabon, Titus Livius, Ovidiu, Pliniu cel Bătrân, Tacit, Ptolomeu, Lucian din Samosata, Cassius Dio, ca să nu-i amintim decât pe cei mai importanti, fac referiri adeseori obiective si laudative la tracii nordici. Unii le-au dedicat chiar opere întregi. Astfel, retorul si filozoful Dion Chrysostomos (Gură-de-Aur), născut la Prusa, în Bithynia, în anul 40, a ajuns în anul 87 în tinuturile getice de la Pontul Euxin. Se presupune că ar fi fost chiar la Sarmizegetusa, în preajma războiului daco-roman, fiind surghiunit din Roma si din Bithynia de către Domitianus. Abia Traianus îl va rechema si va stabili cu el relatii bune. Dion din Prusa a scris o carte intitulată Getica ori Istoria getilor, astăzi pierdută. Din această operă s-a inspirat enciclopedistul Casiodor (490-575), de la curtea regelui Teodoric, din Italia, care a scris o mare istorie a gotilor, pierdută si ea, iar mai târziu Iordanes. Nepotul lui Dion Chrysostomos, Dio Cassius Coceianus, născut la Niceea, în Bithynia, pe la anul 155, a scris si el o Getica, azi de asemenea pierdută. Despre daci a scris si împăratul Traianus o importantă lucrare ce se va fi numit Dacica sau probabil De bello dacico. Din această operă s-au păstrat doar cinci cuvinte într-un manual de gramatică întocmit în secolul al VI-lea de Priscianus.

 La războaiele purtate de Traianus în Dacia a participat direct si medicul împăratului, T. Statilius Crito, grec din Heracleea Cariei. El a scris o carte cu titlul Getica, din care s-au păstrat doar câteva fragmente, într-un lexicon întocmit în a doua jumătate a secolului al X-lea, cunoscut sub numele de Suidas ori Suda. Războaiele între daci si romani au mai fost amplu prezentate de către Appianus (cca 100-170), grec din Alexandria, unul dintre cei mai importanti istorici din secolul II, care a scris Istoria Romei, în 24 de cărti, elaborată, probabil, în a doua jumătate a vietii lui, înainte de anul 165. El înfătisează cucerirea diferitelor popoare de către romani. Cartea a XIII-a, pierdută în întregime, se referea la luptele cu dacii. Din Istoria lui Ammianus Marcelinus s-a pierdut numai partea referitoare la Traianus.

 Multe alte fragmente din lucrările istoricilor antici, privitoare exclusiv la geto-daci, s-au pierdut definitiv. Este limpede că în operele dispărute se ascundea Taina Tainelor, pe care, din motive... misterioase, nici acest volum nu o va dezvălui în întregime, lăsând-o doar a fi întrezărită. Constienti ei însisi de intentiile de a li se distruge secretele spiritualitătii, geto-dacii le-au ascuns în inscriptii ce par... latinesti sau grecesti. Astfel, acestea s-au si conservat până astăzi, continuând să fie crezute ne-tracice. Cum se poate ca un text să fie înteles în două limbi deodată?, exclamă cu indignare unii insi cu pretentii stiintifice si culturale. Ei, uite că se poate! Un exemplu, dezbătut si astăzi de lingvisti si istorici, este celebrul strigăt TORNA, TORNA, FRATRE! În anul 587 avarii năvăliseră în Peninsula Balcanică si ajunseseră în Tracia; în vreme ce o parte a armatei bizantine se răspândise în jur pentru jafuri, conducătorul rămăsese cu o mică trupă; generalul Comentiolus, care comanda armata împărătească, s-a decis să dea atacul si, după lăsarea serii, a înaintat. Cronicarul bizantin Theophylactos Simokattes (urmat apoi de de Theophanes) spune

că, în timp ce oastea înainta, un incident banal a semănat panică în rândul ostasilor împărătesti, care au început să fugă în dezordine. Căzând încărcătura de pe un catâr, fără ca soldatul care avea grijă de animal să-si dea seama, căci se afla ceva mai în fată, un alt soldat ce se afla mai aproape, l-a strigat să se întoarcă spre a-si ridica bagajul: RETORNA (sau, după Theophanes, TORNA, TORNA) FRATRE, si acesta "în limba locală" (tracă!). Aceste cuvinte au fost interpretate ca un ordin de retragere de către ostenii latinofoni, care erau în primele rânduri; toti au început să strige cât puteau de tare (RE)TORNA, astfel încât, în scurtă vreme, s-a dezlăntuit o fugă generală. De fapt, soldatul nu făcuse decât să-i atragă atentia compatriotului căruia îi căzuse bagajul si îi strigase în graiul matern: TORN-AF, TORN-AF RA TE!, adică "Ti-a căzut, ti-a căzut!" (literal: A căzut, a căzut la tine!).