Pãmântul trac se întindea "pe o suprafatã enormã, de la Marea Egee si din vestul Asiei Mici pânã în mlastinile Pripetului si de la cadrilaterul Boemiei pânã spre Bug. Iar dacã îi socotim si pe cimerieni tot ca traci, cum pare probabil, atunci limita esticã a lor trebuie întinsã pânã dincolo de Marea de Azov, înglobând, în cazul acesta, si tot tãrmul de miazãnoapte al Mãrii Negre". (Constantin C. Giurescu, Dinu C. Giurescu, Istoria Românilor, p. 28-29). Cum si ilirii, inclusiv noricii, erau, dupã pãrerea unor specialisti, tot traci, putem socoti ca hotar apusean Marea Adriaticã si Muntii Alpi. Numele etnic de Trax, Threkes (lat. Thrax, Thraeci, Thraces, Tracia etc.) pomenit încã de Homer si mentinut si mai târziu de autorii antici, s-a pãstrat în etnonimul dac Dragae "atrãgãtori; plãcuti; iubiti; frumosi; buni; puri" (cf. rom. drag, a drege si v. slav dragu). Tracii purtau si nume ca Aulu-tracus "Prea Plãcutul", iar armele gladiatorilor din acest neam se numeau Thraeci-dica, "Bine-cuvântate" (cf. rom. Drãgaica).

 Distantele imense între triburile aflate la marginile spatiului trac vor fi adus si deosebiri între ele, astfel cã si astãzi unii istorici si lingvisti înclinã sã creadã cã frigienii, panonii si noricii erau diferiti de geto-daci. Însã credinta în nemurire le era comunã, celebra bonetã frigianã era aidoma cu cãciula nobilului geto-dac, steagul-dragon era purtat în sulitã pe ambele maluri ale Danubiului. Limba veche tracicã se transformase foarte încet în dialecte, care, însã, erau inteligibile între ele din aproape în aproape. Inscriptiile tracice, prezentate în acest volum, prezintã deosebiri dialectale, uneori destul de pronuntate. La fel se întâmplã si cu textele altor limbi vechi. Astfel, la data când se ivesc primele texte literare cunoscute de antichitate si cele dintâi inscriptii cu alfabetul grecesc, adicã din veacul al VII-lea pânã în al V-lea i.d.C., fiecare cetate greacã îsi are dialectul ei; dar acestea nu se deosebesc pânã acolo încât sã împiedice comunicarea fundamentalã a limbii; un grec putea fi înteles, de obicei, în orice parte a zonelor elene.

 Mai târziu, germana de sus e si ea lipsitã de unitate: fiecare text reprezintã alt dialect. Ca si irlandeza, germana de sus a fost transcrisã fãrã un sistem definit si existã tot atâtea tipuri de limbã si de notãri câte mânãstiri sunt. 

 Primele stiri despre geto-daci le aflãm încã de la Homer, care, în Iliada (II, 844; IV, 533; IX, 5), pomeneste de tracii de nord locuind acolo "de unde bãteau vânturile friguroase", dar descoperirile arheologice atestã cã ei trãiau de mai multe milenii în spatiul carpato-ponto-danubian. Desi mai depãrtati de greci, ca ramurã extrem-nordicã a tracilor, geto-dacii întretineau legãturi de timpuriu cu acestia, dacã Hesiod (sec. VIII i.d.C.) pomeneste deja, în Theogonia de "Istrul care curge frumos". 

 Începând cu sec. VII i.d.C., odatã cu înfiintarea primelor colonii elene pe coasta esticã a Pontului Euxin, stirile despre geti devin din ce în ce mai dese. Astfel, în sec. VI i.d.C., Hecateu din Milet aminteste în fragmentele pãstrate din Periodos ges ("Cãlãtorie în jurul Pãmântului") de crobizi (crobyzi) si trizi (terizi), neamuri trace, si de o cetate "Orgame lângã Istru", iar Simonide din Ceos scrie în versuri despre "Istrul cel îndepãrtat". Eschil (cca 525-456 i.d.C.) afirmã în Prometeu dezlãntuit (fr. 73) cã "Istrul de la hiperborei si din muntii Ripei coboarã", iar în tragedia Niobe (fr. 155) cã fecioare rãzboinice, pricepute la cãlãrie si iscusite arcase (Amazoanele) trãiesc pe malurile Istrului. Sofocle (cca 497-405 i.d.C.) scrie de Istru (în Oedip rege), de "tracii iubitori de cai" (Tereus, fr. 523) si, pentru prima oarã, îi mentioneazã pe geti si pe regele lor Charnabon(tos) (Triptolem, fr. 547); Pindar se referã des la Istrul "cu izvoare umbroase" (Olimpicele, III, 11-17), la "cireada rosie de tauri traci", pe care argonautii au gãsit-o la Bosphor (Pitice, IV, 200-206) si la "strãlucitoarea insulã" locuitã de Achille în Pontul Euxin. Tot despre insula Leuke (Insula serpilor) scrie si Euripide (cca 480-406 i.d.C.) în tragedia Andromaca (v. 1262). Hellanicos, contemporanul lui Herodot, aminteste de obiceiul tracilor de a prepara bere din orz (Întemeieri de neamuri si orase, fr. 66) iar în Obiceiurile barbarilor despre zeul Zalmoxis "al getilor din Thracia" si cã neamurile crobi-zilor si terizilor din Dobrogea erau adoratoarele acestei divinitãti, crezând în nemurirea sufletului.

 Herodot, care viziteazã litoralul de Nord-Vest si de Vest al Mãrii Negre, ne dã pentru prima oarã mai multe amãnunte extrem de valoroase despre traco-geti (în Istorii. De la el stim despre enorma întindere a pãmântului tracilor si despre marele lor numãr. El scrie (în Cartea V, 3) cã "Neamul tracilor este cel mai numeros din lume, dupã cel al inzilor. Dacã ar avea un singur cârmuitor sau dacã tracii s-ar întelege între ei, ar fi de nebiruit si cu mult mai puternici decât toate neamurile, dupã socotinta mea. Tracii au mai multe nume, dupã regiuni, dar obiceiurile sunt cam aceleasi la toti, afarã de geti, trausi si de acei care locuiesc la Nord de crestonai". Tot despre traci scrie cã "luptã având pe cap cãciuli din piele de vulpe, pe trupuri tunici si, deasupra, mantale lungi, împestritate". Poartã încãltãminte si pulpare fãcute din piele de cãprioarã. Sunt înarmati cu sulite, scuturi usoare si sãbii mici" (VII, 75). Acelasi istoric ne dã si amãnunte despre zeul suprem al getilor, Zalmoxis, si despre epitetul acestuia, Gebeleizis (IV, 94, 96) si tot el este autorul obiectiv al celei mai sugestive si mai frumoase caracterizãri a getilor: "cei mai viteji si mai drepti între traci" (IV,93).

 Dupã Herodot informatiile despre geto-daci abundã. Nu existã scriitor grec sau latin care sã nu pomeneascã despre uriasa putere ce se înfiinta la Nordul Dunãrii, primejdie permanentã pentru Imperiul Roman. Tucidide, Xenophon, Platon, Aristotel, Demostene, Cezar, Cicero, Vergiliu, Horatiu, Strabon, Titus Livius, Ovidiu, Pliniu cel Bãtrân, Tacit, Ptolomeu, Lucian din Samosata, Cassius Dio, ca sã nu-i amintim decât pe cei mai importanti, fac referiri adeseori obiective si laudative la tracii nordici. Unii le-au dedicat chiar opere întregi. Astfel, retorul si filozoful Dion Chrysostomos (Gurã-de-Aur), nãscut la Prusa, în Bithynia, în anul 40, a ajuns în anul 87 în tinuturile getice de la Pontul Euxin. Se presupune cã ar fi fost chiar la Sarmizegetusa, în preajma rãzboiului daco-roman, fiind surghiunit din Roma si din Bithynia de cãtre Domitianus. Abia Traianus îl va rechema si va stabili cu el relatii bune. Dion din Prusa a scris o carte intitulatã Getica ori Istoria getilor, astãzi pierdutã. Din aceastã operã s-a inspirat enciclopedistul Casiodor (490-575), de la curtea regelui Teodoric, din Italia, care a scris o mare istorie a gotilor, pierdutã si ea, iar mai târziu Iordanes. Nepotul lui Dion Chrysostomos, Dio Cassius Coceianus, nãscut la Niceea, în Bithynia, pe la anul 155, a scris si el o Getica, azi de asemenea pierdutã. Despre daci a scris si împãratul Traianus o importantã lucrare ce se va fi numit Dacica sau probabil De bello dacico. Din aceastã operã s-au pãstrat doar cinci cuvinte într-un manual de gramaticã întocmit în secolul al VI-lea de Priscianus.

 La rãzboaiele purtate de Traianus în Dacia a participat direct si medicul împãratului, T. Statilius Crito, grec din Heracleea Cariei. El a scris o carte cu titlul Getica, din care s-au pãstrat doar câteva fragmente, într-un lexicon întocmit în a doua jumãtate a secolului al X-lea, cunoscut sub numele de Suidas ori Suda. Rãzboaiele între daci si romani au mai fost amplu prezentate de cãtre Appianus (cca 100-170), grec din Alexandria, unul dintre cei mai importanti istorici din secolul II, care a scris Istoria Romei, în 24 de cãrti, elaboratã, probabil, în a doua jumãtate a vietii lui, înainte de anul 165. El înfãtiseazã cucerirea diferitelor popoare de cãtre romani. Cartea a XIII-a, pierdutã în întregime, se referea la luptele cu dacii. Din Istoria lui Ammianus Marcelinus s-a pierdut numai partea referitoare la Traianus.

 Multe alte fragmente din lucrãrile istoricilor antici, privitoare exclusiv la geto-daci, s-au pierdut definitiv. Este limpede cã în operele dispãrute se ascundea Taina Tainelor, pe care, din motive... misterioase, nici acest volum nu o va dezvãlui în întregime, lãsând-o doar a fi întrezãritã. Constienti ei însisi de intentiile de a li se distruge secretele spiritualitãtii, geto-dacii le-au ascuns în inscriptii ce par... latinesti sau grecesti. Astfel, acestea s-au si conservat pânã astãzi, continuând sã fie crezute ne-tracice. Cum se poate ca un text sã fie înteles în douã limbi deodatã?, exclamã cu indignare unii insi cu pretentii stiintifice si culturale. Ei, uite cã se poate! Un exemplu, dezbãtut si astãzi de lingvisti si istorici, este celebrul strigãt TORNA, TORNA, FRATRE! În anul 587 avarii nãvãliserã în Peninsula Balcanicã si ajunseserã în Tracia; în vreme ce o parte a armatei bizantine se rãspândise în jur pentru jafuri, conducãtorul rãmãsese cu o micã trupã; generalul Comentiolus, care comanda armata împãrãteascã, s-a decis sã dea atacul si, dupã lãsarea serii, a înaintat. Cronicarul bizantin Theophylactos Simokattes (urmat apoi de de Theophanes) spune

cã, în timp ce oastea înainta, un incident banal a semãnat panicã în rândul ostasilor împãrãtesti, care au început sã fugã în dezordine. Cãzând încãrcãtura de pe un catâr, fãrã ca soldatul care avea grijã de animal sã-si dea seama, cãci se afla ceva mai în fatã, un alt soldat ce se afla mai aproape, l-a strigat sã se întoarcã spre a-si ridica bagajul: RETORNA (sau, dupã Theophanes, TORNA, TORNA) FRATRE, si acesta "în limba localã" (tracã!). Aceste cuvinte au fost interpretate ca un ordin de retragere de cãtre ostenii latinofoni, care erau în primele rânduri; toti au început sã strige cât puteau de tare (RE)TORNA, astfel încât, în scurtã vreme, s-a dezlãntuit o fugã generalã. De fapt, soldatul nu fãcuse decât sã-i atragã atentia compatriotului cãruia îi cãzuse bagajul si îi strigase în graiul matern: TORN-AF, TORN-AF RA TE!, adicã "Ti-a cãzut, ti-a cãzut!" (literal: A cãzut, a cãzut la tine!).