Cei mai drepti si mai viteji dintre traci

 Din rândurile numeroaselor triburi care s-au manifestat în timp, politic si militar, în cadrul marilor uniuni - unele devenind ulterior regate - ale moesilor, triballilor, bessilor, odrisilor, etc., primele scrieri ale istoriografiei grecesti evidentiaza, în cadrul marii ramuri a tracilor nord-balcanici, pe getii si dacii care "vorbesc aceeasi limba", "poporul nemuritorilor", drept "cei mai drepti si mai viteji dintre traci". Ei locuiau "dincolo de Haemus de-a lungul Istrului". Dupa istoricii romani îndeosebi, "dacii sunt un vlastar al getilor", si anume "getii de dincolo de Istru". "Eu îi numesc daci pe oamenii pomeniti mai sus, cum îsi spun ei însisi si cum le zic si romanii - nota Cassius Dio - macar ca stiu prea bine ca unii dintre helleni îi numesc geti, fie pe drept, fie pe nedrept".

Si, într-adevar, ca regula generala, "getii" erau "numiti de romani daci". Asadar, geti sau daci, dar si tyrageti, daci mari, apulli, odrisi, bessi, triballi, buri, suci, biephi, etc. . Parti ale unuia si aceluiasi popor nord si sud-dunarean trac - pentru ca "obiceiuri au cam aceleasi toti" si toti vorbeau "aceeasi limba" - desemnate cu nume regionale, asa cum noi însine, urmasii lor, românii, ne desemnam adesea pentru a ne preciza zona de obârsie drept munteni, moldoveni, banateni, ardeleni, dobrogeni, olteni, maramureseni bucovineni sau, pe întinderi mai mici, hategani, bihoreni, fagaraseni, lapusneni, bârsani, etc. ! Toti traiau însa cu constiinta apartenentei la marea semintie traca, sugestiva fiind în acest sens, declaratia unuia dintre personajele lui Menandru Daos (Dacul): "Asa suntem noi, tracii toti si mai ales getii - ma mândresc ca ma trag din neamul acestora din urma /"/". Se explica astfel de ce "Grecii i-au socotit pe geti drept traci", de ce Diodor Siculus si Polyainos, descriind conflictul dintre Dromichaites si Lysimachos, îl prezenta pe primul drept "regele tracilor" si pe cel din urma cazut "în puterea tracilor", dupa ce mai înainte, "tracii" îl facusera prizonier pe fiul sau. Pentru Polyainos si Plutarh, tara getilor lui Dromichaites se numea "Tracia", cum de altfel aveau sa desemneze regatul lui Burebista si dyonisopolitanii, în decretul dat în cinstea lui Acornion. Din multimea denumirilor zonale s-au impus asadar, pentru tracii nordici, pâna la substituirea numelui poporului, numele de geti si daci, ultimul, datorita amintirii eroicei rezistente antiromane organizata de acestia, generalizându-se "sub stapânirea romana" când, potrivit lui Dimitrie Cantemir, "s-a statornicit numirea de daci" asupra populatiei tracice nord-dunarene în ansamblu.

În aceeasi idee, termenii generalizanti moderni de "geto-daci", "traco-geti" sau "traco-geto-daci" desemneaza "toate triburile nord-tracice" care au populat spatiul nord-balcanic mentionat si care, în antichitate, s-au individualizat politico-militar ca "cei mai drepti si mai viteji dintre traci", afirmându-se si pe plan cultural potrivit opiniei lui Cassius Dio (citat de Iordanes) drept "superiori aproape tuturor popoarelor si aproape egali cu grecii". O dovada stralucita a înfloririi civilizatiei lor materiale o constituie însasi atractia pe care litoralul getic al Marii Negre a prezentat-o pentru "marea colonizare greaca", marinarii si negustorii Helladei întemeind aici, înca în secolele VII-VI î. e. n., primele orase-cetati colonii: Histria, Orgame, Callatis, Tomis, etc.

Factori determinanti ai evolutiei organismului militar, gândirii si artei militare a geto-dacilor Privind aparitia preocuparilor razboinice ale geto-dacilor prin prisma necesitatii apararii fiintei si bunurilor materiale si spirituale ale comunitatilor, multe aspecte legate de mediul ambiant si activitatile cotidiene, de modul de organizare al acestor activitati, de structurare a societatii si de reprezentare a propriei imagini despre lume si viata, sunt susceptibile de a fi exercitat influente determinante asupra evolutiei organismului militar, gândirii si artei militare geto-dace. Unitar în varietatea formelor sale de relief-munte, deal, câmpie, lunca, delta, mare si o bogata retea hidrografica legând Carpatii si Balcanii de bazinul Dunarii Mijlocii si Inferioare sau de Pont - împadurit în aceea epoca în proportie de 80%, teritoriul, a jucat un rol însemnat "atât în stabilirea formelor de organizare militara, cât si în ducerea actiunilor de lupta", impunând,  în conditiile compartimentarii directiilor strategice si tacticii de patrundere a agresorilor, constituirea unor formatiuni de lupta suple si manevriere si adoptarea unor procedee specifice ca: atragerea invadatorului pe directii prestabilite de patrundere în adâncimea teritoriului, în zona de concentrare a fortelor proprii, anterior amenajata "genistic", atragerea în ambuscade, hartuirea, întoarcerea "frontului" în câmp strategic sau "învaluirea" pe flancuri si încercuirea în câmp tactic, stratageme legate de posibilitatile de mascare, etc.

Fertilitatea deosebita a solului care face ca "acest tinut" sa produca "cea mai mare cantitate de grâu", în holdele sale atât de îmbelsugate, încât, în 335 î. e. n. Alexandru   Macedon s-a vazut nevoit sa porunceasca "pedestrasilor sa înainteze, culcând grâul cu lancile înclinate pâna au ajuns în locurile necultivate", bogatia în animale, atestata de hotarârea lui Filip al II-lea de a lua, în 339 î. e. n., din Dobrogea 20 000 de iepe pentru îmbunatatirea rasei cailor macedoneni, existenta importantelor zacaminte de minereu de fier si cupru, a pietrei si lemnului de constructie etc., au asigurat necesarul ostilor în subzistenta, materiale si materii prime pentru armament si, nu în ultimul rând, în luptatori. În luptatori, pentru ca belsugul de produse a impulsionat sporul demografic natural! Calculata pe baza rezultatelor sapaturilor arheologice, a informatiilor lui Herodot si Ptolemeu, a efectivelor stabilite de Strabon pentru oastea lui Burebista, populatia traca nord-balcanica ar putea atinge, în conditiile acelei "incrementa Dacorum per Rubobosten regem" de la sfârsitul secolului II î. e. n., cifre variind între 1 250 000 si 1 500 000 de indivizi, constituind, asadar, o puternica "baza de recrutare".

Informatiile lui Iordanes privind diversitatea ocupatiilor la geto-daci, completate cu precizarea lui Criton, medicul lui Traian, ca: "pe când unii erau pusi peste cei care munceau pamântul cu boii, altii - dintre cei din jurul regelui - erau rânduiti sa se îngrijeasca de fortificatii", datele - confirmate de imaginile Columnei - despre existenta celor doua caste de "tarabostes" si "comati", informatiile despre ierarhia preoteasca, de la simpli anahoreti (skistai) la marele sacerdot cu "putere aproape regala" (Deceneu) sau chiar regele (Comosicus), rezultatele sapaturilor arheologice, concretizate în descoperirea davelor, marilor sanctuare, a unor locuinte de piatra impunatoare alaturi de simplele bordeie, a peste 100 de tezaure de obiecte de podoaba si arme din aur si argint etc., ofera apoi, imaginea unei societati stratificate. O societate de oameni liberi, grupati în obsti teritoriale care întretineau prin munca lor o ierarhie militara, sacerdotala si functionareasca cu atributii în organizarea procesului de productie, a operei de constructii, a cultului si apararii, o aristocratie de functii având în vârful piramidei, ca reflectare pe plan superior a însati colectivitatii, un "rege", devenit, prin substituirea sa întregii colectivitati, stapânul suprem al pamântului si al destinelor poporului sau.

Pe masura întaririi autoritatii sale prin extinderea constructiei statale de la o zona restrânsa, la ansamblul teritoriului tracic, regele, judecator în ultima instanta si comandant militar unic, parasind ultimele restrictii - înca prezente în epoca lui Dromichaites - impuse de cadrele democratiei militare, se va erija în factor de decizie absoluta, în epoca afirmarii statului dac ( sec. I î. e. n. - I e. n. ). Structurarea societatii, specifica modului de productie tribal în care, proprietatile colective asupra mijloacelor de productie (ulterior identificata cu proprietatea regala de stat) i se asociaza diferentierea sociala prin aparitia unei caste privilegiate a aristocratiei functionaresti, militare si sacerdotale, impune, pe de o parte ierarhizarea militara stricta, subordonarea unui comandant unic, în forma absoluta (unei singure vointe) si, pe de alta parte o atitudine specifica fata de razboi care este privit ca o datorie sacra a tuturor membrilor societatii, datorie decurgând din conditia lor de oameni liberi. Reflectând aceasta datorie, privita ca suprema onoare, cultul zeului unic (Gebeleizis, apoi Zamolxis) întarit pe masura centralizarii si unificarii statului, a educat marea masa a   populatiei în spiritul credintei în pamântul si cerul liber al patriei ca valori supreme, pregatind moral, ca potentiali luptatori, pe toti fiii comunitatii, capabili sa se ridice cu arma în mâna, alaturi de razboinici,  în clipele de grea cumpana, pentru apararea fruntariilor. Astfel se explica netemerea de moarte si cutezanta geto-dacilor care porneau la lupta râzând, convinsi, dupa Herodot, "ca ei nu mor, caci acel care piere se duce la Zamolxis, divinitatea lor, pe care unii îl cred a fi acelasi cu Gebeleizis".

Zeului suprem, pe care Iordanes îl identifica cu Marte "adorat"- printr-un cult foarte salbatic", ambii autori îi asociaza sacrificii omenesti, trimiterea de soli în scopul captarii bunavointei atunci când alte procedee, ca trasul cu arcul asupra norilor care-i acopera fata, nu erau suficiente, pentru a-i atrage privirile binevoitoare peste pamânturile poporului pe care, om fiind prin  nastere, Zamolxis îl pastorise odinioara. Astfel pregatiti, geto-dacii se avântau în lupta cu "glas aspru, chip salbatic", parând "cea mai adevarata întruchipare a lui Marte". Si datorita "credintelor lor deosebite" toti tracii nordici erau "cu totul gata sa înfrunte moartea, mai ales getii". Spiritul razboinic îi caracteriza într-o asemenea masura, încât însusi numele de dac ar fi derivat dupa Strabon din "daoi" sau "davi" însemnând "cei care sunt asemeni lupilor", lupul, simbolul redat de stindardul lor de lupta (draco) fiind animalul cu care se comparau prin cutezanta, abilitate în mascare si atac si ferocitate. "Neam otelit în lupte", geto-dacii, în urma confruntarilor acerbe cu scitii, persii, celtii, macedonenii, bastarnii si romanii aveau sa-si înscrie, în operele marilor autori ai antichitatii, pamânturile ca "tinuturi razboinice" sau "tara martiala". O tara pregatita sa dea riposta cuvenita oricarei agresiuni!