Oastea la geto-daci

 În conditiile în care, din punct de vedere militar, societatea de oameni liberi a tracilor nord-balcanici adoptase ca "principiu doctrinar" obligativitatea participãrii tuturor bãrbatilor în stare sã poarte armele, la apãrarea pãmântului obstii, oastea se identifica - si aceasta va fi o caracteristicã mostenitã, perpetuatã în timp si adaptatã situatiei concrete fiecãrei epoci, de societatea româneascã - cu întreg poporul înarmat. Amintirea de cãtre Criton, alãturi de functionarii cu atributii în organizarea muncii, a celor "rânduiti sã se îngrijeascã de fortificatii" si îndeosebi precizarea lui Tacitus legatã de luptele romanilor din anul 26 e. n. cu tracii, cã cetãtile acestora erau pãzite "de numerosi apãrãtori, soldati sau gloatã", ar indica însã existenta unui nucleu de oaste permanentã, format din rãzboinici specializati. Ei ar constitui oastea nobililor "tarabostes" si gãrzile personale ale acestora care, pe mãsura accelerãrii unificãrii statale au format oastea regelui, însãrcinatã cu paza cetãtilor, în care au fost instalate garnizoane comandate de "prefecti", cu siguranta drumurilor, pãstrarea ordinii, a "ascultãrii fatã de porunci", impusã îndeosebi de Burebista si interventia rapidã la fruntarii împotriva neamurilor sau statelor agresoare.

"Soldatii" si membrii gãrzii regale erau, asadar, putem afirma, luptãtori profesionisti, specializati în mânuirea diferitelor tipuri de arme, cãlãreti si pedestri, temeinic instruiti prin "exercitii", valoarea lor cântãrind greu în balanta încheierii aliantelor politico militare cu geto-dacii. Nu se cunosc clauzele tratatului dintre Burebista si Pompeius, în schimb se stiu conditiile în care, cu peste 120 de ani înainte, regele macedonean Perseu (179- 168 î. e. n. ) a cumpãrat, în vederea confruntãrii decisive cu romanii, alianta geticã : 1000 de stateri de aur oferitii "regelui", câte 10 stateri pentru fiecare cãlãret si câte 5 pentru fiecare pedestras. În clipele de grea primejdie în fata superioritãtii numerice sau în dotare cu "tehnicã de luptã" a adversarului, "soldatiilor" li se alãturau, în cadrul a ceea ce peste un mileniu avea sã se numeascã "oastea cea mare" a Tãrii, bratul armat a tuturor obstilor, desemnate de Tacitus cu un termen care - dovadã a continuitãtii si în domeniul fenomenului militar autohton - va apare cu aceeasi semnificatie si în actele de cancelarie sau cronicele medievale românesti: "gloatã".

Dispunând de arhitecti iscusiti si de "instructori" de cãpetenii alese apoi unite, pe criteriu valoric dintre tarabostes, oastea "regalã" constituia în astfel de cazuri nucleul, osatura la care se racorda rapid dat fiind spiritul rãzboinic al geto-dacilor si posibilitãtile transformãrii uneltelor (seceri, coase, topoare, fier de plug, furci, etc. ) în arme, întreaga populatie bãrbãteascã mobilizatã pe durata unei campanii. Faptul cã aceastã populatie se deplasa la locul de tabãrã poruncit, cãlare, a fãcut sã se încetãteneascã ideea cã, în organica oastei, cãlãrimea, ca "armã" ocupa un loc precumpãnitor. Astfel, Tucidide si Ovidiu, vãzându-i "cãlãri venind" au considerat cã, întrucât "getii umblã cãlare" si "sunt vecini cu scitii,  au acelasi port si sunt toti arcasi cãlãri". Arcul ca tip de armã pentru lupta la distantã era generalizat, folosit cu aceeasi eficacitate atât de pedestrasi, cât si de cãlãreti încât aprecierea lui Horatiu cã getii "se pricep mai bine decât toti la aruncarea sãgetilor" era conform realitãtii. Ca "armã" însã, infanteria ocupa locul preponderent - fapt ilustrat de raportul de 2, 5/1 în favoarea infanteriei în cadrul fortelor armate opuse de getii munteni lui Alexandru Macedon în anul 335 î. e. n. - forta de soc a oastei geto-dace constituind-o infanteria grea a luptãtorilor de profesie în care, potrivit lui Dio Chrysostomos pãtrundea doar cel ce se dovedea "arcas priceput" ostas cu arme grele "aruncãtor de sulite sau pietre". Ei i se alãturau dupã acelasi izvor infanteria usoarã, fortele comandantilor simpli, care, veniti cãlare la locul de adunare se pedestreau în luptã constituind "ostasii usor înarmati si fãrã scut", luptând adesea numai cu pari ascutiti, bâte, furcoaie de lemn, securi, coase, cosoare si alte  unelte de muncã transformate în arme.

Despre existenta unei flote militare si a unor corãbii comerciale geto-dace nu avem indicatii scrise desi, descoperirile arheologice si afirmatia lui Arrian cã, în anul 335 î. e. n., pe Dunãre luntrile "se aflau din belsug deoarece locuitorii de pe malurile Istrului le foloseau pentru pescuit în Istru sau când merg unii la altii pe fluviu", demonstreazã cã navigatia fluvialã si cabotajul nu erau necunoscute în acest spatiu. De altfel în urma constituirii statului unificat a lui Burebista, oastea geto-dacã avea sã dispunã de flota reunitã a cetãtilor grecesti de pe litoralul vest-pontic.

Mentionarea "viceregilor" (Deceneu, Vezina) a existentei unor instructori si comandanti de cetãtii, actiunile militare desfãsurate pe mai multe "fronturi", la mare distantã, în rãzboaiele cu romanii din 101-102 si 105-106 e. n. si însãsi calitatea atribuitã lui Decebal în timpul ofensivei din iarna 85/86 sau lui Vezina la Tapae (88), de conducãtori ai unor corpuri de oaste, figurarea pe Columnã a unor tarabostes în fruntea detasamentelor de luptãtori daci sau a soliilor cãtre Traian, sunt în mãsurã sã argumenteze existenta la tracii nordici a unor unitãti militare similare ca organizare si dotare celor elenistice, apoi romane. De altfel, Florus, comentându-l pe Titus Livius, afirma cã la tracii sudici se încetãteniserã nu numai "disciplina" si "armele romane" dar si "steagurile militare". Exista deci o organizare pe unitãti si mari unitãti de luptã cu însemne si steaguri proprii oastei permanente, capabile sã încadreze, la nevoie, cetele obstilor tãrãnesti ridicate sub stindardul "draco" - simbol al întregii comunitãti. Indicatii privind efectivele "unitãtilor" si "marilor unitãti" sau a cetelor si steagurilor oferã descrierea conflictului dintre Histria si regele trac sud-dunãrean Zoltes (cca. 200 î. e. n. ) când, pentru protectia cetãtii, regele get Rhemaxos trimite un detasament de 100 de cãlãreti initial, apoi o unitate de sprijin de 500 de luptãtori, totalul efectivelor puse la dispozitia histrienilor, atingând cifra de 600. De asemenea, se poate presupune existenta, în cadrul statului unificat, a corpurilor de oaste ale provinciilor, cu efective de pânã la 40 000 de luptãtori, acestea urmând sã constituie, dupã disparitia lui Burebista, ostile formatiunilor statale mostenitoare. Ilustrative pentru stimularea spiritului rãzboinic si educarea populatiei pentru luptã sunt mãsurile luate, în jurul anului 200 î. e. n., de regele traco-dac Oroles care a aplicat, cu rezultate spectaculoase, pedepse umilitoare luptãtorilor sãi în urma esecului campaniei de respingere a agresiunii bastarne. Instruirea luptãtorilor, întronarea disciplinei militare se realizau nu numai prin "porunci" regale, cu sprijinul "instructorilor" specializati ai castei rãzboinice   sau "importati" din lumea greacã si romanã, dar si prin autoimpunerea perfectionãrii ca urmare a educatiei religioase si a perpetuãrii obiceiurilor rituale.

În acest sens, Xenofon sublinia rolul dansului la traci în initierea si perpetuarea traditiilor de luptã, depunând mãrturie cã i-a vãzut pe acestia dansând "înarmati, în sunete de flaut. Ei fãceau sãrituri mici, cu agilitate si, totodatã, se foloseau de cutite". Dând primul exemplu de pricepere în meseria armelor, cu ocazia unui banchet la care a asistat regele Odris "Seuthes însusi se ridicã, scoate un strigãt de rãzboi si sãri cu multã agilitate ca si cum s-ar fi ferit de o sãgeatã". De altfel, conducãtorii supremi ai poporului si, implicit ai ostirii ca popor armat erau desemnati, în cadrul familiei "domnitoare" si mentinuti pe criteriul priceperii militare, avându-se în vedere rolul decisiv pe care aveau sã si-l asume în organizarea rãzboiului de apãrare. Sunt elocvente din acest punct de vedere mãrturiile privind virtutile de strateg si diplomat a lui Dromichaites, de organizator si conducãtor a lui Burebista, renuntarea la tron în favoarea lui Decebal de cãtre Duras care i-a cedat "domnia dacã, în credinta si convingerea cã este mai demn de ele", si îndeosebi portretul fãcut de Cassius Dio ultimului mare rege al dacilor: "Duras, care avea domnia mai înainte, o oferi de bunã voie lui Decebal, regele dacilor, pentru cã era priceput în ale rãzboiului si iscusit la faptã, stiind când sã nãvãleascã si când sã se retragã la timp, mester a întinde curse, viteaz în luptã stiind a se folosi cu dibãcie de o victorie si a scãpa cu bine dintr-o înfrângere".

Un portret elogios care sintetizeazã, o datã cu trãsãturile comandantului militar ideal, principalele caracteristici ale gândirii si artei militare geto-dace! Capacitatea comandamentului, forta si complexitatea organismului militar, principiul ridicãrii generale la luptã a poporului înarmat, au fãcut posibilã rezistenta cu succes a geto-dacilor în fata celor mai impetuoase valuri  migratoare sau ostiri ale marilor puteri ale antichitãtii si înscrierea lor în istorie ca un "neam" puternic care s-a ridicat împotriva romanilor si i-au umilit pânã la plãtirea tributului".