|
DRAGOBETELE SAU SARBATOAREA DRAGOSTEI Pe vremuri, în preajma zilei de 1 martie, cel mai adesea pe 24 februarie, oamenii, în special cei tineri, tineau sau faceau Dragobetele. Potrivit traditiei
Dragobetele era "o zi frumoasa pentru baietii si fetele mari, ba chiar si pentru barbatii si femeile tinere." Dimineata devreme, tineretul se îmbraca în haine de sarbatoare si, daca vremea era
urâta, se strângeau în cete pe la casele unora dintre ei; daca vremea era frumoasa, se iesea afara din sat, baietii adunând lemne pentru foc iar fetele culegând flori de primavara, flori folosite apoi
în descântecele de dragoste. Prin unele locuri, exista obiceiul ca fetele mari sa strânga apa din omatul netopit sau de pe florile de fragi; aceasta apa, pastrata cu mare grija, avea proprietati
magice, spunându-se ca este nascuta din surâsul zânelor, putând face fetele mai frumoase si mai dragastoase; daca nu erau omat si fragi, se folosea banala apa de ploaie sau cea de izvor, acest lucru
facându-se atunci când Dragobetele se tinea în luna martie. În jurul focurilor aprinse pe dealurile golase din jurul satelor, fetele si baietii discutau vrute si nevrute însa, cel mai
adesea, se spuneau glume cu substrat erotic. Fetele, cum simteau apropierea prânzului, începeau sa coboare în fuga spre sat, în sudul României aceasta goana fiind numita "zburatorit". Conform
obiceiului, fiecare baiat urmarea fata care îi cazuse draga; daca flacaul era iute de picior si fetei îi placea respectivul urmaritor, atunci avea loc o sarutare mai îndelungata în vazul tuturor.
Sarutul acesta semnifica, în fapt, logodna ludica a celor doi, cel putin pentru un an de zile, de multe ori astfel de logodne prefatând logodnele adevarate. Daca nu se facea Dragobetele, se credea ca
tinerii nu se vor putea îndragosti în anul care urma; în plus, un semn rau era daca o fata sau un baiat nu întâlneau la Dragobete macar un reprezentant al sexului opus, opinia generala fiind ca tot
anul respectivii nu vor mai fi iubiti. Maturii aveau partea lor în cadrul Dragobetelui. Astfel, femeile credeau ca era îndeajuns sa pui mâna acum pe un barbat... strain (de sat) si
deveneai dragastoasa barbatilor în tot anul care urma! Femeile mai aveau grija sa dea mâncare buna orataniilor din curte, dar si pasarilor cerului, nici o vietate nefiind sacrificata la Dragobete.
Îndeobste, sarbatoarea dragostei era socotita una de bun augur pentru treburile marunte, nu si pentru cele mari. Dragobetele era închipuit ca un flacau voinic, puternic, frumos si
tare iubitor, putând fi întâlnit prin paduri; unele fete si femei doreau chiar sa fie pedepsite de Dragobete, lucrând de ziua lui, iar apoi luând drumul padurii, aici fiind "nevoite" sa se lase
iubite de Dragobete. Chiar daca mai "pedepsea" femeile, se considera ca Dragobetele ocrotea si purta noroc îndragostitilor, tinerilor în general, putând fi socotit un veritabil Cupidon
românesc. Originea acestei sarbatori este în ciclurile naturii, mai ales în lumea pasarilor. Nu întâmplator, pasarea era considerata una din cele mai vechi divinitati ale naturii si
dragostei. Ei bine, românii numeau sarbatoarea Dragobetele si Logodnicul Pasarilor, spunând ca acum acestea se împerecheaza si îti fac cuib, de la pasari obiceiul fiind preluat si de catre oameni.
Motivatiile preluarii erau profunde, din moment ce pasarile erau privite ca mesagere ale zeilor, cuvântul grecesc "pasare" însemnând chiar "mesaj al cerului". În final,
o întrebare si o urare. Întrebarea: de ce nu gasim în sirul sarbatorilor noastre locul potrivit si Dragobetelui, imitând, în schimb, forma occidentala a aceleiasi sarbatori? Urarea: sa ne aducem mai
des aminte de pasari, animale si flori si vom face din zilele noastre sarbatori ale dragostei! Cu atât mai mult cu cât una din functiile esentiale ale sarbatorilor traditionale era aceea a repunerii în
acord a omului, a comunitatilor, cu Dumnezeu, cu Universul.
|
