Ciuleandra

sau  Trimiterea solului la Ceruri

          Ca Împãrat ce a fost, lui Orfeu i-au fost consacrate animale cu coarne (coroanã!), iar miturile ulterioare l-au considerat chiar un mamifer cornut: cerb, tap, berbec, bour, zimbru, taur. Pe sigiliul primei capitale a Moldovei, Baia, apare un cerb cu capul tãiat, aluzie la decapitarea lui Orfeu de cãtre Mainades. Pentru cã acestea erau preotese-dansatoare ale Soarelui si cele ce nu participaserã la crimã au condamnat-o si l-au plâns pe împãrat, au fost si ele divinizate; celebra "Horã de la Frumusica", cât si horele de Cucuteni, pe acestea le reprezintã.

               Asadar, lui Orfeu i s-a mai zis si DROS, "Cerbul", iar în amintirea sacrificiului sãu s-a constituit teribila traditie geticã a trimiterii unui sol curat la ceruri, obicei care s-a numit A-LEXAN-DROS "Cel Jertfit Cerbului (precum Cerbul)" sau TIA-RANTOS "Dansul Divin (al Zeitelor)". Din cele douã sintagme a rãmas numele straniului dans românesc Ciuleandra sau Suleandra, pe care, în vechime, îl începeau doar preotesele Soarelui, când Cel Ales era trimis la ceruri. Herodot nu stia cã aceastã traditie era cu mai mult de douã milenii anterioarã nasterii pe pãmânt a lui Zalmoxis. Iatã cum descrie istoricul elen acest obicei "barbar": "Unii din ei primesc poruncã sã tinã trei sulite (cu vârful în sus), iar altii apucând de mâini si de picioare pe cel ce urmeazã sã fie trimis la Zalmoxis, si ridicându-l în sus, îl azvârl în sulite. Dacã — strãpuns de sulite — acesta moare, getii socot cã Zeul le este binevoitor. Iar dacã nu moare, aduc învinuiri solului, zicând cã e un om ticãlos si, dupã învinuirile aduse, trimit un altul, cãruia îi dau însãrcinãri încã fiind în viatã".

              Participantii la ceremonie înconjurau locul jertfei si se prindeau în dansul TIA-RANTOS, care începea cu un ritm grav, oracular. În acest timp, marele preot rostea incantatia ritualã de primire a solului în ceruri:

 EV ME ALKYN MEGER VATEAS IAP POL ARCO-DA-BARA? NALAXIS DA VAISTRO! NANIS, VET EV SORN! LA HIMAI PHILIP LAXIN! CORYVIN DAS.

 Traducerea:

 Cine se înaltã la mine (la noi), gonindu-si calul peste Podul-de-Foc (Curcubeu)? Ferice de voi! Stãpâne, sunã din corn! Din ceruri belsugul (ploaia) sã curgã, Domnul e mare.

              Textul getic se aflã încrustat pe o piatrã meteoriticã — asadar cereascã! — descoperitã în ruinele cetãtii de la Corbi (jud. Arges). În momentul mortii pãmântene a mesagerului get, Marele preot striga: DOBEROS DABEIS "Cel Curat s-a înãltat". Atunci participantii la ceremonie repetau si ei spusele marelui preot si accelerau ritmul dansului. De la strãvechiul strigãt de bucurie al dansatorilor — DOBEROS DABEIS — s-a ajuns prin etimologie popularã, la strigãtura româneascã "Douã fire, douã paie, / Ia Ciuleandra la bãtaie!"

              Nimeni nu a descris acest dans mai exact ca Liviu Rebreanu, în romanul Ciuleandra: "Porneste ca o horã oarecare, foarte lent, foarte cumpãtat. Jucãtorii se adunã, se însirã, se îmbinã, probabil dupã simpatii, ori la întâmplare, indiferent. Pe urmã, când se pare cã oamenii s-au încins putin, muzica prinde a se agita si a se iuti. Ritmul jocului se accelereazã, fireste. Jucãtorii, cuprinsi dupã mijloc, formeazã un zid compact de corpuri care se mlãdie, se îndoaie, se rãsuceste si tresaltã cum poruncesc lãutarii. Cu cât se prind mai tare jucãtorii, cu atât si muzica se atâtã, devine mai zvãpãiatã, mai sãlbatecã. Picioarele flãcãilor scapãrã vijelios, schiteazã figuri de tropote, sãrituri de spaimã, zvâcnituri de veselie. Apoi, deodatã, cu totii, cu pasi sãltati si foarte iuti, pornesc într-un vârtej. (...) Asa, pe loc, câteva minute, nu stiu cât timp, în acelasi ritm nebunesc, flãcãi si fete se frãmântã, tremurã, tropãie... De câteva ori clocotul de patimã e strãpuns de chiote prelungi, tâsnite parcã din vechimea vremurilor".